Gânduri cu repetiție, o frântură de amintire, un déjà vu...

  

    Da, recunosc că unele dintre gândurile mele mă uimesc prin felul cum se repetă. Iată, spre exemplu, ce scriam acum trei ani, în aceeași zi (doar că era într-o miercuri), punând ca motto câteva versuri din melodia „Varză” a celor de la „Vița de vie”: „Alexe, Alexe, Alexe / Aprinde-ţi din stare, aprinde şi clipa / Aproape e seară şi n-am făcut nimica / Stinge lumina, mai lasă doar o rază / Trage cortina şi să ne facem (varză).”
    „Azi, pe când afară ploua mărunt, "mocănește", ploaie de toamnă hotărâtă să țină muuuult, mi-am făcut de lucru prin casă, bineînțeles. Nu, n-am citit, că nu prea mai am ce, şi numai gândul că e cazul să-mi cumpăr ceva cărți mă face să plâng (prețuri mari, eu fiind în şi mai mare perioadă de "strâns cureaua"). Am scris ceva, am udat florile din glastre, am făcut curățenie, am aprins focul, mă rog, chestii foarte anoste, domniile voastre. Pe urmă, în timp ce pritoceam varza, m-am gândit (ei, da!) că noi, românii neaoși, nu-i acordăm acestei minunate murături locul cuvenit pe podiumul de premiere în ale bucătărelilor. Coreenii (cei din Sud) au un muzeu dedicat verzei murate (la ei, kimchi). Şi tot atunci, admirând fără pic de modestie minunea de varză murată pe care am "prestat-o" (şi care e aproape făcută), m-am gândit, „filosofic” și autoironic, că este tare bine, într-adevăr, să ne bucurăm de lucrurile mărunte ale vieții...”
    Ei, dacă astăzi nu ar fi duminică, toate s-ar desfășura cam la fel, mai puțin pritocitul verzei. De unde trag eu concluzia: „Ah, Lavinia, cât de previzibilă și tipicară poți să fii!” Mai am, când și când, puseuri de răzvrătire împotriva monotoniei vieții mele, dar rămân mai toate la nivel de vorbe și vise-cu-ochii-deschiși. Dar îmi rămân amintirile și acestea sunt minunate (în mare parte). Și se declanșează în mintea mea într-un mod foarte proustian (vine de la Proust, nu vă gândiți la alte alea...). De exemplu, de câte ori aud cuvântul „strugure”, mă gândesc la Păunești, la nesfârșitul cules, cu elevii, pe dealurile cu șiruri luuuungi de viță-de-vie, care pe atunci mă obsedau, le visam și noaptea, dar acum îmi amintesc doar de discuțiile noastre pline de lucruri interesante, dar și de glume (sau bancuri interzise, ah, ce fior de clandestinitate!), de mesele câmpenești luate cu copiii, felul cum unul dintre colegi, profesor de română, de o mare cultură și de un umor colosal, ne cânta, parodiind un cântecel al rusoaicei Alla Pugaciova, „ah vernisaj, ah vernisaj / kakoi portret, kakoi peizaj”. Și, evident, de câte ori aud cuvântul „vernisaj”, se produce un declic și revăd toamnele păuneștene, prietenii, oamenii cu sufletul ca pâinea caldă, dealurile pline de larma copiilor ce culegeau struguri, ce mai, revăd o parte din tinerețea mea...
    P. S. Îmi cer scuze că am scris așa mult, dar „m-a luat valul”, cum se spune. Dacă vă întrebați (dar sunt sigură că nu!) ce-i cu poza cu Chip și Dale, ei bine, sunt gândurile mele, guralive ca și mine!