GÂNDURI ŞI ZICERI...

      
     În scrierea de faţă voi încerca un alt fel de călătorie: o plimbare pe aleile gândurilor altora. Voi căuta prin cărţi şi, da, trebuie să recunosc, şi pe Internet, diverse ziceri ale unor oameni mai mult sau mai puţin celebri, mai mult sau mai puţin vrednici de a da sfaturi şi mai mult sau mai puţin ascultaţi, la vremea lor. E o selecţie absolut subiectivă (ştiţi zicerea aceea, desigur, cu „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”). Ceea ce au scris aceşti oameni, ei bine, mi-ar fi plăcut să scriu eu, pentru că am gândit exact aşa la un moment dat, ca pe urmă să descopăr, destul de surprinsă, că altcineva mi-a luat-o înainte.  
      Adevărul este că, paradoxal, cu cât ştii mai multe, cu cât citeşti despre domenii mai diferite, cu atât îţi dai seama cât de neînsemnat este ceea ce ai învăţat şi cât de multe mai ai încă de aflat. E un truism, ştiu, ce am spus acum, dar asta cred. Şi, cu toate că în vremurile pe care le trăim acum nu contează prea mult ce ai în cap, ci doar ce ai în contul de la bancă, eu mă încăpăţânez să acumulez mereu cunoştinţe (ei bine, da, trebuie să mărturisesc că vorbeşte invidia din mine, pentru că nu mă pricep să „acumulez” bani). Dar în ziua în care învăţ ceva nou, când ceva ce citesc sau ascult este pe placul meu, când îmi bucur sufletul, fie chiar şi cu admirarea unui frumos apus de soare sau a dansului jucăuş al fulgilor de nea ce cad din văzduhuri, eu una mă simt mai bogată decât cei mai mari nababi ai planetei...

      Înainte să începem călătoria printre vorbe înţelepte, o să vă spun, ca un intermezzo anecdotic legat de „tema zilei”, ceva ce am auzit nu de mult într-o reclamă. (Doamne sfinte, n-aş fi crezut nicicând că voi ajunge să citez din reclame! Şi asta pentru că am o părere foarte, foarte proastă despre inteligenţa, simţul umorului şi imaginaţia multora dintre creatorii acestora). Reclama despre care v-am pomenit era făcută pentru a sprijini programele de reconversie a forţei de muncă, ceva cu fonduri europene. Mă rog, nu asta este important, ci sloganul în sine: „Eu nu zic niciodată nu ştiu, ci nu ştiu încă”. Jos pălăria! Sintetizează, în puţine cuvinte, o întreagă filozofie de viaţă, dorinţa de a învăţa mereu şi, mai ales, curajul de a recunoaşte că nu ştii un lucru şi apoi, de a întreba, ca să te lămureşti. 
     Căci, vorba aceea, „mai bine să fii prost cinci minute şi să întrebi, decât să nu întrebi şi să fii prost toată viaţa”. O să recurg (din nou!) la înţelepciunea asiaticilor. Ei au trăit de ceva milenii pe Pământ şi au avut vreme destulă să înveţe din greşeli şi să-şi creeze o cu totul altă filozofie. Dar nu numai din înţelepciunea lor o să citez, bineînţeles. Şi, domniile voastre, dacă îmi permiteţi, o să vă prezint zicerile acestea înţelepte sub forma unui acrostih ce întruchipează o urare, mi se pare mai interesant aşa:
 „O compasiune adevărată nu înseamnă milă, ci este preocuparea faţă de toţi ceilalţi”.
             (Dalai Lama)
 „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”.
            (Proverb românesc)
 „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.
            (Blaise Pascal)
 „Bună este orice zi, dacă nu, la ce bun să ne mai trezim?”
            (W. Shakespeare)
 „Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie, dar oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte”.
           (Dimitrie Cantemir)
 „Nu trebuie să fii trist că nu ai fost remarcat, să fii trist că nu ai făcut nimic remarcabil”.      
           (Confucius)
 „Atât norocul, cât şi neşansa creează nelinişte şi frică”.
           (Lao Tze)

     

      Eu mă voi opri aici astăzi, căci după asemenea vorbe înţelepte, ce aş mai putea adăuga? Vă aştept, domniile voastre, să ne întâlnim în gând şi-n gânduri cât mai curând.

     

Gânduri trecute la rubrica "Remember"

     

       Iată-ne, domniile voastre, într-un nou an. Anul 2011. Ce e frumos, dar şi înfricoşător totodată e că nu ştim ce ne rezervă nouă acest nou an. Poate fi bun, poate fi mai rău ca acela pe care l-am „îngropat”, noi toţi sperăm câte ceva şi ne rugăm să se împlinească. Şi nu putem face nici consideraţiuni generale, pentru că fiecare va avea împlinirile şi eşecurile lui, se va bucura sau va suferi, deci anul nu va fi deloc la fel pentru noi. Bine, pentru noi, românii, cred că nu va fi un an prea grozav, pentru că... Dar nu, nu o să vorbesc despre asta, căci înseamnă să-mi aduc aminte de Băsescu şi de „păsăricile” lui (cuvântul este în sensul cel mai figurat cu putinţă), de netrebnicul guvern Boc, de „moguli”, de scumpiri, de aşa-zisa politică ce se face pe la noi şi nu are rost să mă enervez încă din ianuarie, o să tot am timp de-a lungul anului.

     Plănuiam ca acest articol să apară în revista noastră (adică "Pietrele Doamnei" din Domneşti) în ianuarie, dar dacă va fi în februarie este la fel de bine, pentru că, pasionată cum sunt de tot ce înseamnă Japonia, Coreea de sud şi (mai moderat) China, or să fie potrivite slovele mele cu Anul Nou de la ei, adică cu cel care începe pe 3 februarie şi care va fi Anul Iepurelui de Metal. Anul nou chinezesc începe pe data când Luna Nouă este în Vărsător, nu ştiu de ce, mai am încă de studiat pe tema asta. Şi mai am multe de studiat despre geografia, istoria şi fascinantele obiceiuri ale acestor popoare. Aşa că vom mai călători, în curând, prin acele părţi. Împreună, căci nu se poate să nu împărtăşesc şi cu domniile voastre ceea ce descopăr.

     Trecerea dintr-un an în altul (după calendarul nostru, bineînţeles) m-a găsit pe malul mării, la Constanţa. Ştiţi desigur, domniile voastre, că se spune că e bine să te duci în locuri unde nu ai fost niciodată şi să faci lucruri care să te scoată din rutina zilnică. Ei bine, anul acesta am fost la mare şi iarna, invitată fiind de fratele meu şi de cumnata mea să petrec cu ei Sfintele Sărbători. Şi a fost minunat. Marea în timpul iernii e superbă, e calmă, are o nuanţă de smarald şi este mult mai curată decât vara. De fapt, acolo iarna în decembrie şi la început de ianuarie a fost mai degrabă ca o toamnă ceva mai rece. Eu am văzut deci marea în ipostaza ei liniştită, dar pot să-mi imaginez că în timpul furtunilor îşi arată ea şi faţa aceea înfricoşătoare, cu valuri înalte, cu vânt puternic şi ţărmuri pline de gheaţă. Pe urmă, pe la începutul lui ianuarie, am văzut pentru prima oară în viaţa mea cum arată un vapor. De aproape. Fratele meu m-a luat pe nava unde este comandant şi aşa am putut vedea prova, pupa, tribordul şi babordul unei nave, am fost în cabina de comandă şi pe punte. Mi-am dat seama cu stupoare cât de livreşti erau cunoştinţele mele despre vapoare şi navigat (adică, cele din lecturile copilăriei şi adolescenţei, pornind de la Jules Verne, trecând prin celebra „Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran şi sfârşind cu romanul lui Herman Wouk, „Revolta de pe Caine” sau cu ecranizările romanului lui Sir John Barrow, „Revolta de pe Bounty”, atât cea cu Clark Gable în rolul principal, revoltatul Christian Fletcher, precum şi cea mai recentă, cu Mel Gibson).

     Am văzut câtă răspundere implică navigatul ăsta, cât de responsabil este un comandant pentru nava şi oamenii lui, cum se creează acea legătură insesizabilă şi trainică între echipaj şi vapor. Am auzit de la fratele meu relatări ale unei reale traversări a Mării Negre în plină furtună, (o furtună care şi pe el, vechi „lup de mare”, îl impresionase) sau ale diverselor probleme ce apar în timpul trecerii pe la Bosfor şi am realizat, încă o dată, că celebra zicere cu "viaţa bate filmul" se confirmă, este mai mult decât adevărată.

     Deci consider că în decembrie şi ianuarie am văzut ceva nou, am învăţat ceva nou, am descoperit pentru a mia oară că cititul te ajută enorm în viaţă, dar îţi şi crează o percepţie uşor edulcorată sau alteori exagerată a realităţii şi că trebuie să mai încep să fac şi călătorii adevărate (dar apropo de asta, în următorul episod al „Colecţiei...” vă voi duce, tot cu gândul, prin nişte alte locuri minunate, pentru că acum, cu iarna care a venit – mai târziu, dar a venit - peste noi, nu mai e de plecat pe drumuri reale, nu?). Doar că voiajele imaginare, e drept, nu au fiorul acela dat de trăirea în fapt a unor întâmplări şi de vederea cu ochii tăi a unor locuri minunate. Şi am mai experimentat ceva nou în perioada aceasta: după ani de solitudine (vedeţi, domniile voastre, că nu spun singurătate, mi se pare un sinonim ceva mai trist) m-am găsit, pentru mai multă vreme, în mijlocul unor oameni care-mi sunt dragi şi cărora îndrăznesc să spun că şi eu le sunt dragă. Periplul meu hibernal (în care cu greu m-am lăsat convinsă să pornesc, că preferam să hibernez, ca de obicei) a început la Câmpina, unde mi-am vizitat o verişoară, Teia. Şi unde, cu ea şi cu soţul ei, am depănat "amintiri din copilărie" (copilăria ei, ca şi a mea, petrecându-se într-un Domneşti pe care ea îl idealizează un pic dar care eu sper să revină la gloria şi farmecul de mai demult). Şi la Câmpina, şi la Constanţa m-am regăsit, după cum v-am mai zis deja, într-o postură de mult uitată, aceea de-a-fi-împreună-cu-ai-tăi. A fost mai mult decât grozav. Bateriile mele sufleteşti sunt încărcate acum la maxim.

   

Gânduri de urător

      

      Ştiu că este un truism să spun că în perioada Sărbătorilor de iarnă toată lumea urează la toată lumea, că ne aducem aminte de unele persoane cu care nu am mai vorbit de secole şi că avem impresia că tot am uitat pe cineva. Toţi suntem luaţi de valul lui "aho, aho" şi al colindelor şi spunem în dreapta şi-n stânga "La mulţi ani" şi "Crăciun fericit" şi "An Nou cu bucurie". Ce mi se pare mie foarte trist este că mulţi dintre noi (şi trebuie să mărturisesc că, uneori, şi eu sunt unul dintre acei "mulţi") uităm plăcutul frison al stării de urător, ne repezim în tumultul vieţii de zi cu zi şi nu le mai dăm niciun semn celor dragi. Până când vine iar perioada Sărbătorilor.

   Suntem, iată, în primele zile ale lui 2011 şi, ca la fiecare cap de an, eu îmi promit mie însămi câte ceva, sau îmi iau un angajament, sau urmăresc un ţel (chiar himeric fiind). Anul acesta vreau să-mi răsfoiesc mai des agenda (mai ales pe cea de suflet) şi să dau câte o veste, dacă se poate chiar în fiecare zi, celor dragi şi apropiaţi. Aşa să-mi ajute Dumnezeu!

   Închei prin a vă ura, încă o dată, domniile voastre, un 2011 plin cu de toate (din cele bune, bineînţeles): cu sănătate, cu bucurii, cu credinţă, cu prietenie, cu dragoste, cu noroc şi cu pace în suflete. La mulţi ani!  

Gânduri nostalgice

    

Prince, n'enquerez de sepmaine

Où elles sont, ne de cest an,

Qu'à ce refrain ne vous remaine:

Mais où sont les neiges d'antan!

(François Villon)

   Scriu gândindu-mă la zăpezile de anul trecut. Aia da, iarnă! Acum e uşor ciudată vremea, dar asta e, o să ne adaptăm. Iată, ca o urare de bine pentru domniile voastre, un articol publicat de mine şi care e taman în temă:

      Este mijloc de noiembrie, e ciudat de cald, sunt vreo 25 de grade afară. Cu siguranţă, dacă nu te-ai uita în calendar, ai crede că e mijloc de iunie. Şi eu vreau să scriu despre Sărbătorile de iarnă! Trebuie să fac un efort grozav, şi este destul de dificil, chiar şi pentru mine, care mă laud că am ceva imaginaţie, pentru a intra în atmosfera aceea magică din preajma Crăciunului şi a Anului Nou. Asta pentru că micul articol de faţă va apărea, sper eu, în numărul din decembrie al revistei „Pietrele Doamnei” şi trebuie neapărat să fiu „pe subiect”, nu?

   Deci, să începem, domniile voastre, să facem acest efort şi să intrăm în magicul tărâm al Sărbătorilor. Pe mine, ca şi pe domniile voastre, cred, perioada asta mă întoarce mereu la copilărie. Acum, sinceră să fiu, copilăria mea nu a fost una prea fericită (să nu vă duceţi, însă, cu gândul nici la ceva sumbru şi dickensian...), dar senzaţia aceea de linişte, aşteptarea cadourilor, mirosul de brad şi de bunătăţi de prin case, jocul frumos al fulgilor de nea, nerăbdarea de a merge la biserică şi a te bucura, iar şi iar, de Naşterea Domnului, toate astea le trăieşte orice copil, oricât de năpăstuit ar fi.

    Eu am făcut parte din una din generaţiile acelea care nu aveau voie să aibă un Moş Nicolae, dar el venea totuşi, având grijă de ghetuţele noastre, o generaţie care nu putea să-i zică lui Moş Crăciun pe nume, el fiind înlocuit cu insipidul Moş Gerilă, dar până şi el, amărât cum era, tot ne punea câte ceva sub brăduţ. De restul, se ocupau bunicii şi părinţii, adică de a ne face să înţelegem semnificaţia religioasă a Crăciunului, de a ne umple de bucuria de a celebra naşterea Mântuitorului, asta ca să nu credem noi, copiii, că Sărbătorile înseamnă doar mâncare mai bună, daruri, vacanţă şi joacă.  
     Ceea ce-mi place şi mă laud cu asta (nu sunt departe de adevăr când spun asta, vă jur), este că eu am păstrat până astăzi acel amalgam de sentimente din copilărie, sentimente pe care eu le pun sub numele generic „minunea-minunilor-din-fiecare-an-a-Sărbătorilor”. Adică mă bucur de primii fulgi de nea, încerc să-mi împodobesc casa în spiritul sărbătoresc, îmi liniştesc furtunile din suflet şi din gând, pentru a face loc acelei aşteptări, acelei bucurii, acelei speranţe care-şi face apariţia în fiecare dintre noi, în decembrie. Mie îmi place, realmente, să fac daruri şi asta, în tot timpul anului. Acum, în preajma Sărbătorilor, eu mă simt de-a dreptul fericită, pentru că e timpul lor.

   Crăciunul ne face (sau ar trebui să ne facă) mai buni, mai iubitori, mai atenţi cu ceilalţi, mai dornici să facem fapte bune, asta bineînţeles dacă mai avem în suflet ceva din copilul care am fost şi dacă nu suntem iremediabil răi, egoişti şi cinici. Crăciunul însemna altădată colindători, urări de bine între cunoscuţi şi necunoscuţi, astăzi aceste lucruri cam dispar, chiar şi la noi, la ţară, unde Tradiţia se mai încăpăţânează să reziste. Dar dispare şi la noi încet-încet, căci iată, nu mai avem strigătele acelea matinale ale copiilor ce ne întrebau „colindăm?!”, nu prea mai sunt Pluguşoare, Capre, Irozi, şi le ducem dorul, căci aveau farmecul lor. Toată lumea vorbeşte de „spiritul Crăciunului”, dar mă îndoiesc că alergătura disperată şi hămesită din super-market în super-market şi din mall în mall are ceva de-a face cu acest spirit.

          Pe urmă, după sărbătorile Crăciunului, vine Revelionul, mai fericit sau mai puţin fericit, la un restaurant, în familie, cu prietenii, sau stând singur. Şi, atunci, ne facem toţi speranţe pentru un an mai bun, şi planuri, şi vise. Indiferent de cum a fost de reuşit sau nu Revelionul, pentru mine prima zi a anului a însemnat, de vreo douăzeci de ani încoace, aşteptarea concertului Filarmonicii din Viena, consacrat Anului Nou. Şi în fiecare an, când se cântă „Marşul lui Radetzky” al lui Johann Strauss, şi publicul apaudă, acompaniind orchestra, eu am lacrimi în ochi, sunt mereu la fel de emoţionată. Atunci, are sens pentru mine zicerea (nu mai ştiu a cui) cum că „importantă nu este fericirea, ci momentele acelea magice când o aştepţi, când ştii că e aproape”, şi da, câteva momente mă simt aproape fericită. Nu pot să vă explic (nu pot să-mi explic nici mie însămi) de ce, ştiu doar că aştept cu nerăbdare, an după an, acele momente. Deci, închizând ochii, îngânând un colind, având în nări miros de cetină de brad, de cozonac copt la cuptorul bunicii, de portocale, de zăpadă proaspăt ninsă şi în suflet simţindu-mă ca un copil, vă doresc tuturor, domniile voastre, cei care scrieţi şi cei care citiţi această revistă, sănătate multă, bucurii multe, împliniri multe, noroc mult, fericire multă şi, de ce nu, bani mulţi... Dar cel mai mult vă doresc să aveţi numai gânduri bune, şi-n suflete pace şi linişte tot anul ce vine şi să vă bucuraţi de viaţă din plin.

                                                                                               

                                                      

         

Gânduri. De 1 Decembrie

   Încă de când eram copil - asta întâmplându-se, e-hee, în vremuri imemoriale, pe vremea lui Ceauşescu - şi până astăzi, parada de ziua naţională a României mă emoţionează. Nu pot explica de ce. Aşa cum nu pot explica de ce, de câte ori aud "Balada" lui Ciprian Porumbescu, am lacrimi în ochi. Sau "Rugă pentru părinţi" a lui Păunescu. Sau "Oda în metru antic" de Eminescu. Sau... mă rog, sunt multe şi nu vreau să le înşir azi pe toate. Este ceva, ca un declic, şi gata, sunt emoţionată. Şi îmi place că-i aşa. Asta arată că ţin la ţara asta şi la neamul ăsta românesc. Ştiu că se poartă stilul cinic, cu un veşnic, plictisit "je m'en fiche!" fixat cu ostentaţie pe figură, dar eu oricum sunt atipică, deci ce-mi pasă mie de mode?!

Gânduri despre "Panseurile lui Gâgă"

           
 

              Nu mai ştiu unde apăreau, pe timpuri, aceste panseuri, în orice caz, era o rubrică într-o publicaţie de umor şi acolo erau, cum le arată şi titlul, nişte "panseuri" (ironică trimitere la franţuzescul "pensées"), adică gânduri puerile, pline de truisme, mai neaoş zis, ceva cam ca "la mintea cocoşului". Ei bine, aşa mi se pare mie că gândesc în ultima vreme. Mă încăpăţânez să gândesc (deh, sunt o dependentă de gânduri!), dar tot eu nu-s mulţumită de calitatea gândurilor mele.
             Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar Bănică senior avea un cântecel în care zicea "M-am jurat de mii de ori/ Mai râzând, mai plângând..." Tot cam aşa mă jur şi eu, de vreo doi ani încoace, să nu-mi mai aştern gândurile pe hârtie, pentru că, una la mână, nu interesează pe nimeni şi, a doua la mână, sunt destul de comune şi uneori, ciudate. Dar, recunosc, mereu recidivez. Şi am început şi să uit. Cred că până şi titlul ăsta l-am mai folosit, dar nu-i bai. 

              Gândul de astăzi (doar unul, dar destul de "stufos") este despre a doua şansă în viaţă pe care o primim uneori şi nici nu realizăm că am primit-o. Şi despre faptul că toate, dar absolut TOATE ni se întâmplă exact în momentul în care trebuie să ni se întâmple. Şi că tot ce am făcut, ceea ce facem, ceea ce am dăruit şi, mai ales, ceea ce am gândit şi continuăm să gândim, toate se răsfrâng asupra noastră. Karma!

Gânduri despre VUVUZELE

     
 
     Acesta-i unul din cuvintele care, precum  Frumoasa din pădurea adormită, a fost trezit la viaţă de curând şi asta datorită fotbalului, cred eu.  Sunt cuvinte care au un astfel de destin norocos. Altfel, rămân în letargie, fără să primească sărutul Prinţului, pentru muuuuultă vreme. Eu cred cu tărie că şi cuvintele, ca şi oamenii, ca şi ţările, toţi şi toate au un destin, o Cale de urmat. Păi, făcând comparaţie între anonimul cuvânt "vuvuzelă" şi numele "ţărişoarei mele", vorba lui Caţavencu (personaj al nemuritorului şi mult iubitului de către mine, nenea Iancu Caragiale), destinul cel mai fast l-a avut instrumentul muzical de prin cele Africi. Iată că e folosit azi de suporterii sportului cu balonul rotund şi e scos la lumină iar. România, cu un destin pe care eu îl consider absolut ingrat de-a lungul istoriei, se zbate încă să-şi găsească o Cale, iar numele ei la fel, vrea să-şi capete semeţia de odinioară, dar acum seamănă cu noi, amărâţii de români, adică se învârteşte în loc ca o găină fără cap.