Gânduri ce nu-s perimate, exprimate prin desene animate

Iată un text scris de subsemnata acum vreo paisprezece-cincisprezece ani:

Gânduri despre "Legile lui Murphy"

De vreo câteva zile bune, Inspiraţia mea şi-a făcut bagajele, mi-a surâs graţios, mi-a spus un „pa” grăbit şi s-a dus. În asemenea condiţii, chiar nu are rost să mă chinui (şi, eventual, să vă chinui şi pe domniile voastre, care veţi binevoi să citiţi ce scriu eu aici), aşa că am să fac o pauză, aşteptând ca Inspiraţiei să-i piară cheful de plimbare și să revină la mine. În „pauză”, am recitit, cu mereu aceeaşi plăcere, câteva dintre „legile” lui Murphy şi ale celorlalţi care îl completează, îl copiază sau îl contrazic. Am găsit două asemenea ziceri care mi se potrivesc în momentul acesta şi care, de fapt, sunt universal valabile, se potrivesc oricui.

Prima zice cam aşa: „Niciodată să nu te cerţi cu o femeie obosită. Sau cu una odihnită”. Este la fel de valabilă şi în cazul bărbaţilor, unde ar mai putea fi şi a treia variantă, adică să nu te cerţi niciodată cu un bărbat obosit, sau odihnit, sau beat. Ideea de bază ar fi să nu ne certăm deloc. Eu, una, aşa aş vrea. Altă zicere: „Până îl găseşti pe Făt Frumos, trebuie să săruţi o mulţime de broscoi". Foarte adevărată. Şi nenorocirea cea mai mare este când nu-l găseşti deloc pe celebrul Făt Frumos şi rămâi numai cu sărutatul broscoilor. Bleah! (A, asta ar fi o idee pentru o scriere a mea viitoare, pe care o voi intitula „Viaţa fără Făt Frumos”). Şi, în fine, ultima și cea mai optimistă: „Zâmbeşte! Mâine va fi mai rău.”

P. S. (Atunci) Pozele din desene animate nu au absolut nicio legătură cu cele scrise de mine. Asta e!

P. S. (Acum) Păi, ce să zic, bag de seamă că mă răsfățam încă de pe atunci „văitându-mă” cum că nu am deloc „inspirație” (idei, imaginație, mă rog, cum vreți să-i zicem), dar până la urmă perseveram și tot scriam. Și, culmea, uneori chiar ceva demn de citit. Mda, acum mă laud singură și nu e bine. Ziceam atunci că pozele puse de mine nu au legătură cu textul. Ei, acum sunt sigură că au. Păi, filmele din seria „Epoca de gheață” sunt foarte faine, îmi plac la nebunie, și cred că am să le revăd în curând. Iar Mihaela și cățelușul ei, Azorel (din desenele animate ale lui Nell Cobar) au încântat generații întregi de copii, în Epoca de Aur. Eu eram adolescentă în vremea când se difuzau, dar tot mă uitam, căci cam astea erau alegerile de pe cele două programe ale TVR: serialul „Dallas”, câteva desene animate, câteva filme și muuuuulte jurnale de „știri”. Dar și acum, ca și atunci, eu aleg cărțile. Da, acum se diversifică filmele și serialele, desenele animate, dar nu vreau știri despre politică, nu reclame, nu „tocșouri”, nu emisiuni „distractive”, deci NU televizor, decât foarte rar. Închei, e destul pentru astăzi. Ne vedem aici după ce trece așa-zisul Ciclon Ashley. Doamne, ajută!