Gânduri vremelnice

  

    Ziua asta de sărbătoare mi se pare o bună ocazie în care exclamația (mă rog, este mai mult imprecație…) văzută de mine, cândva, pe „Facebook”(și care mărturisesc că m-a distrat la culme), spusă cu un frumos și blând accent moldovenesc, adicătelea (mă scuzați) „’tu-ți șiapa mă-tii di vreme”, să fie spusă cu mult năduf. După ce abia văzusem un pic soarele de dimineață, acum iar plouă. Au fost, până acum, niște zile de vară ploioase și cam tomnatice. S-a dus ușor și luna lui Cuptor... Hm, am vrut să continui în versuri, dar e prea anevoios. Da, ce ziceam? Mda, un an fără vară (dar cu o mulțime de limacși prin grădini). Așteptăm toți să fie un august mai fain. Păi, da, nu prea am avut vară, dar ce putem face? Putem să ne bosumflăm, să bombănim, sau să alegem hazul de necaz. Ei bine, în acest sens, iată ce am găsit (da, fatalmente, tot pe „Facebook”!) trecut la STATUSURI, și care aș zice că mi se potrivește acum la fix:

⌂ Singur(ă) 

⌂ Într-o relație 

⌂ Logodit (ă) 

⌂ Căsătorit(ă) 

⌂ Divorțat(ă) 

⌂ E complicat... 

⌂X Așteptând un miracol...

   Deci, în așteptarea miracolului, (mă refer acum strict la vreme, în general, precum și la diverse probleme foarte anoste, legate de „banking” și „management”, căci nu am niciun gând să fac schimbări de STATUS) vă doresc, domniile voastre, toate cele bune, miracole mici și mari la tot pasul, sănătate, înțelepciune în ceea ce privește vremurile și răbdare infinită la capriciile vremii...

Gânduri de joi până mai apoi...

   „Dacă fericirea ta depinde de ceva ce face altcineva, atunci chiar ai o problemă.” (Richard Bach)

    Am câteodată (și cred că nu numai eu) câte o zi absolut tâmpită în care ceva (și acest „ceva” poate fi un gând, o senzație, un déjà vu, un fel de presimțire) nu-mi dă pace, bâzâie în subconștientul meu ca un țânțar enervant și nu mă lasă să-mi văd liniștită de treburi. Sau, în cazul când e sărbătoare, sau e ploaie (azi au fost amândouă), mă împiedică să citesc sau, cum e cazul acum, să scriu. Starea asta îmi creează în minte un fel de vacuum și apoi ajunge să mă enerveze. Azi a fost una dintre zilele acelea. Mi-am băut cafeaua, am scris un articol, am făcut cumpărături, am pregătit masa, am mâncat, am încercat să citesc niște istorii hazlii, să dezleg un rebus, să mă duc în grădină după fructe (printre picături), toate acestea cu acel „ceva” stându-mi deasupra capului precum „sabia lui Damocles”. Și starea asta nu-i din cauza ploilor nesfârșite de anul acesta, pentru că deja m-am împăcat cu ideea, nu-i nici din cauză că sunt necăjită că gândurile mele, precum o spune și titlul, sunt „de joi până mai apoi” (în sensul că sunt destule, dar îmi trec rapid prin minte și apoi, tot așa de rapid, le uit, deși aș vrea să le notez aici, dacă merită), nici măcar din cauză că m-am apucat iar să-mi pun întrebări existențiale, abisale și absolut retorice. Chiar nu știu din ce cauză e starea asta, dar abia aștept să treacă. Și, nu, nu mai caut nici glume pentru a trece mai ușor peste ea, pentru că am încercat ceva mai devreme și mi se par toate îngrozitor de insipide și proaste. Am căutat un citat „motivațional”, n-am nimerit-o nici cu el prea bine, căci eu nu caut fericirea, caut să scap de acel enervant chelcășoz (vorba francezilor), care-mi zice,  de azi de dimineață, „bau”. Dar tot mi-a folosit la ceva zicerea scriitorului american și anume că m-a făcut să mă hotărăsc odată și să vreau să-mi tămăduiesc singură starea, așa că mi-am căutat pe You Tube o melodie săltăreață, am dansat un pic prin casă, am mâncat o bucățică de ciocolată, m-am privit zâmbind (cam forțat!) în oglindă și paaarcă mi-e mai bine. Ceea ce vă doresc și domniilor voastre!

Mașina timpului printre gândurile mele

„Timpul există pentru ca lucrurile să nu se întâmple în același timp.” (Albert Einstein

Azi a plouat. Da, iar! Dar chiar nu-mi mai pasă. Adică îmi pasă, dar mă fac că nu-mi pasă. Să plouă! Așa că, ignorând tunetele, fulgerele, șiroaiele de apă ce curgeau din cer, m-am uitat prin niște caiete vechi și am făcut un fel de călătorie imaginară în timp. Mai întâi, un caiet cu rețete al bunicii, de prin anii '30, din care am ales asta:

Ochiuri în cuib

Se face un piureu de cartofi apoi, cu ajutorul unui cornet, se toarnă în tavă ca niste grămăjoare din loc în loc, iar la mijloc se sparg ouă. Se presară cu sare, piper si un pic de unt si se bagă tava la cuptor vreo zece minute. Se pot servi si cu brânză rasă deasupra.

Apoi am găsit un caiet al meu, în care am făcut, pe vremuri, niște încercări destul de nereușite de a versifica. Era prin 1981, eram profesoară la Păunești, Vrancea, și am scris, printre multe alte prostioare (cu rimă), asta:

Polițistă

 Citesc „Enigmă pe autostradă” 

(Taică-meu zice că e „decadentă”), 

Cu gânduri pesimiste nu ies la paradă 

Ci trec la firea mea curentă...

Adică punți arunc

Spre gânduri mai zglobii

Că nu vreau să ajung

Să-ntreb:„To be or not to be?!”

Aș vrea să urmăresc spioane

Să fiu o vajnică „poliziottă”,

Să am vreo trei mătuși baroane

Și să „sparg” o grupare mafiotă.

Să am un mic castel mâncat de carii

Unui veac trecut și-aventuros...

(„Și-acuma, fioroasă Mata-Hari,

Nu mai visa și pune pixul jos!”)

În regulă, m-am plictisit, nu prea pot potrivi fontul, dar... Deci, opresc acum „mașina timpului”, căci vreau să cobor. O să revin...

Motto pentru gânduri

„Nu, nu se poate să vezi zâne, dacă nu ești zânatic!” (Nichita Stănescu)

  Ei, da, am revenit azi la scris și la... motto. Sau chiar la mai multe, după cum veți vedea. Și asta pentru că ieri, într-o discuție, spuneam cuiva că sunt așa de pasionată de motto-uri încât, pentru a parafraza bancul acela cu „soborul de preoți”, nu mai îndrăznesc să scriu nici măcar o listă de cumpărături de teamă ca nu cumva să-mi vină ideea să-i pun un motto. Serios acum, nu o să vă înșir în continuare o listă de cumpărături, ci o enumerare a câtorva lucruri pe care mi le-am propus în vara, toamna și iarna lui 2018. Sau în 2019. Sau, vorba știți domniile voastre cui, în „douăzeci-douăzeci”. Dacă m-ajută Dumnezeu, bineînțeles. Ca să mă ironizez un pic, am pus imaginea cu versiunea englezită a listei cu lucruri de făcut. Înșir doar vreo trei-patru chestiuni „arzătoare” de dus la capăt, care mai de care mai prozaică (și la fiecare, ați ghicit, va fi un motto): 

* „Fii mulțumit cu ceea ce ai, bucură-te de modul în care sunt lucrurile. Când îţi dai seama că nu îți lipseşte nimic, întreaga lume îți aparţine!”  (Lao Tse) 

- De rezolvat cu adusul lemnelor pentru foc (problemă care-mi mănâncă zilele, dar poate voi reuși, cândva, să instalez încălzirea centrală).

* „Înţeleptul nu doreşte decât absenţa dorinţelor.” (Proverb chinezesc) 

- De făcut mici (și mai mari) reparații la casa de la „țară”, care nu, nu e casa e de vacanță, e doar situată în provincie, e casa părintească și-i destul de veche ca, în fiecare an, să tot robotesc la ea .  

* „Memoriile” sunt numai amintirile care îţi convin.” (Tudor Mușatescu)

- De terminat corectura unor materiale pe care, în viitorul deceniu, poate am să fiu în stare (și mă aici refer strict la bani, căci restul e și așa incert) să le public. 

Ei, gata pe azi, trec la activitățile practice. La bună vedere!

GÂNDURILE DE LUNI...

MOTTO: „În certitudinea de a fi neînțeles încape atâta orgoliu câtă rușine.” (Emil Cioran)

    De vreo câteva săptămâni îmi pusesem în gând să scriu aici câte ceva despre o carte pe care am găsit-o anul trecut (online, căci de cumpărat îmi e cam greu...) și anume, „Zilele amanților” de Corina Ozon. Nu am scris pentru că nu am reușit (din lipsă de timp) să termin de citit volumul despre care fac vorbire. Și nu poți să-ți spui părerea despre cineva sau ceva dacă nu știi destul de multe amănunte. Am citit despre Corina Ozon, am văzut că are o mulțime de „fani”, cărțile ei au succes, că este timișoreancă, stabilită în capitală, că-i tânără, frumoasă, deșteaptă și foarte școlită. Totuși, mie, care mă dau în vânt după stilul oral, după cum se vede și în micile mele notițe de pe blog, mi s-a părut ușor exagerată, la ea, această oralitate. Dar, mă rog, asta-i doar părerea mea și eu, trebuie să recunosc, sunt „de modă veche” și destul de pudică de felul meu. Nu pudibondă, însă. Ei, dar mai bine, să vă dau un mic exemplu din cartea Corinei Ozon:
   „Pe lângă noi treceau tot felul de fufe cu rochiile de li se vedea curul, gălăgioase şi tupeiste, vorbeau ca nişte birjari. Mircea parcă uitase că eram acolo, îi făcea capul ca pe arcuri uitându-se după alea de dansau dezbrăcate. Vai de mama lor, transpirate şi obosite, li se lăsaseră şi bucile de la efort. Nu, că deja Mircea întrecea orice măsură! Rămăsese cu gura căscată, uitându-se la curul uneia. „Săracele fetele astea, ce mai muncesc!”, mi-a strigat în ureche. Hai, că îşi bate joc de mine! După ce că l-am invitat, se uită ca prostul la altele, chiar că e nesimțit. Cum a zis psihopupu ăla? Că e vânător. Halal! Când el nu e în stare să se culce cu mine! Băusem deja vreo trei cocktailuri, iar Mircea era la al nu știu câtelea pahar, îi sticleau ochii, iar eu eram pusă pe arțag. Se făcuse aproape ora două şi făcusem bătături la cur de cât stătusem pe scaun. Îmi venea să-l sun pe psihologul lui peşte şi să-l bag în pizda mă-sii cu clubul lui. Cine ştie ce afacere o avea el aici, de ne-a trimis, escrocul dracului. Iar asta de lângă noi ce se uită aşa la Mircea? Curva naibii! Ia, fii atent, s-a dus lângă el şi au intrat în vorbă. Nu, că mi se urcă sângele la cap, chiar îi permite el să-l agaţe sub ochii mei? M-am dus şi am luat-o pe aia de păr: „Fă, dintre toţi bărbaţii, l-ai găsit pe al meu?!” Aia a început să ţipe, iar Mircea a scăpat paharul din mână.”    

 Ei, ce părere aveți, domniile voastre?