Impromptu din gânduri

„La apa Vavilonului, acolo șezum și plânsem.” (Mitropolitul Dosoftei, „Psaltirea în versuri”)

   Pe lângă incursiunile pe care le-am început printre scrierile mele de pe blog (scrieri ce s-au tot adunat, vreme de vreo șase-șapte ani), căutând aici ceva care într-adevăr să-mi placă, găsind câte o postare, ici și colo, despre care chiar aș zice că m-a făcut mândră de mine însămi (ah, vanitatea asta...), zilele astea am tot căutat și după noi apariții pe la edituri, am citit postările de pe blogurile despre cărți și m-am găsit în postura fetiței acesteia din poză, rătăcită într-un labirint de cărți. Adevărul este că sunt în urmă cu lecturile, cu noile apariții, cu totul. Mă simt depășită. Mulțumesc lui Dumnezeu că, până acum vreo zece-cincisprezece ani, am citit în disperare, cărți multe sau, ca să citez o sursă „academică”, „fără număr, fără număr”. Ceea ce am pus ca motto reflectă clar ceea ce simt acum, în momentul când citesc muuult mai rar, și asta din lipsă de timp, din lipsă de bani și din pricina multor altor lipsuri pe care nu vreau să le expun aici. Bine, după acest „cuvânt introductiv”, am să arăt ce voiam, de fapt, să scriu astăzi. Ei bine, n-o să mai scriu, pentru că, brusc, mi-a pierit cheful. Voiam să scriu despre „literatura de nișă”. Altă dată. Jumătate din titlul de azi mi-a fost inspirat de un cuvânt găsit (fatalmente!) într-un rebus. Revista REBUS de pe august s-a întrecut pe sine (și, ca să rimeze, m-a incitat pe mine), căci am găsit în ea o mulțime de termeni rar folosiți, unele cuvinte făcându-mă să dau fuga la DEX. Nu vă dau decât cuvântul care, ca să zic așa, m-a inspirat și pe care l-am adaptat un pic, restul căutați-le și domniile voastre, dacă nu le știți, dacă vă interesează, și dacă credeți că merită efortul. Deci:
   IMPROMPTU, impromptu-uri, s. n. Compoziție muzicală instrumentală (pentru pian) cu caracter de improvizație și de obicei lirică. [Pronunțare: empromtü] – Din fr. impromptu.

  Alte cuvinte rare și „misterioase” găsite prin rebusurile acestui număr ar fi: jasp, coruncă, prolegomene, galimatias, coperto, tale quale, jilip, metanoia, statu quo, șatrange etc. 

   Și apropo de căutările printre cele scrise (pe blogul meu, de astă dată), o să mai reiau din când în când câte una dintre postări, spre totala și iremediabila plictiseală a unora dintre domniile voastre, dar nu mă pot abține. Uite ce scriam în august 2013, în „Gânduri subliminale”:
   „Nu mai scriu, de o vreme, nici aici, nici prin alte locuri unde mai obișnuiesc să bat câmpii grațios. Şi asta din cauză că am multe altele de făcut, dar și pentru că nu mai consider demne de a fi cunoscute, de către alții, gândurile ce mă bântuie în ultima vreme. Fac abstracție de gândurile acelea zilnice, gen "ce mâncăm mâine, (vai, iar e cald!), ce mai trebuie cumpărat, trebuie să fac curat, (vai, iar plouă!), unde oi fi pus cartea aia, ia uite ce riduri noi am azi" , astea îmi trec prin cap, se duc și nu prea lasă urme. Şi nici de gândurile "abisale" nu o să vă "vorbesc" acum, domniile voastre (păi da, mai am, din când în când, și gânduri din astea ce țin de ontologie și filosofie, nu numai flecărelile mele obișnuite). Azi mă voi ocupa de gândurile subliminale. Deci, eu încerc cu obstinație să-mi impun o gândire cât mai optimistă, mai pozitivă, vreau să intuiesc ceva roz şi drăguț în orice imagine, să găsesc partea bună din toți oamenii din jurul meu, să văd partea plină a paharului (mda, mă opresc, sunt sigură c-ați prins ideea), şi undeva, în adâncul nesfârșit al gândurilor mele, se aude ca un zumzet, un mesaj subliminal cu tocmai OPUSUL a ceea ce VREAU eu să gândesc. Ei bine, din cauza acestei dualități, acum sunt în momentul acela comic şi confuz, în care stau și mă întreb, precum foștii mei elevi dintr-un sat vrâncean, pe la începuturile subsemnatei în ale profesoratului: „Da' di și?”

Alfabetul Morse printre gândurile mele

  Oameni buni, trebuie să găsesc, cumva, puterea de a nu mai face din orice lucru minor și, pentru alții, insignifiant, ceva care ia, în mintea mea, proporții aproape apocaliptice. Exagerez și aici, ca de obicei. Dar ăsta e, totuși, adevărul adevărat. Sunt conștientă că vorbesc prea mult, pun prea mult suflet în toate și, ca să revin la tema zilei, mă frământ prea mult pentru orice fleac. Ieri, când am scris pe blog o poezie foooarte frumoasă, scrisă de braziliana Martha Medeiros (am mai căutat apoi și altele dar nu mai sunt postate pe Internet, poate prin librării se mai găsesc...), am făcut o greșeală în titlu, impardonabilă pentru un profesor de română. Ei, atât m-am zbuciumat pentru asta, de ziceai că-i sfârșitul lumii. Deh, asta sunt, dar cred că ar trebui să iau ceva măsuri. Drastice. În fine, termin cu subiectul, pun S.O.S. în loc de motto și vă arăt ce zice Wikipedia despre codul Morse:

  „Codul Morse sau alfabetul Morse este o metodă de transmitere a informației folosind secvențe standardizate de semne sau pulsații scurte și lungi - cunoscute în mod comun ca „puncte” și „linii” - pentru litere, cifre și caracterele speciale specifice oricărui mesaj. (...) Creat inițial de către Samuel Morse pe la mijlocul anilor 1830 pentru a fi folosit la transmiterea informației cu ajutorul telegrafului electric, al cărui inventator a fost, alfabetul Morse a fost folosit pe scară largă începând cu perioada timpurie a comunicațiilor radio (anii 1890). În ultimul timp, există un număr tot mai mare de dovezi ce indică faptul că adevăratul inventator al alfabetului Morse, cel puțin în varianta sa de început, a fost asistentul lui Morse, Alfred Vail. Acesta a murit sărac și aproape uitat. Vail a avut, de asemenea, și contribuții importante la realizarea tehnologică a primului telegraf și a variantelor sale ulterioare. Morse și urmașii săi au susținut și continuă să susțină contrariul”. 

   Ei bine, și aici, în textul rece și impersonal de mai sus, eu am văzut (printre rânduri) o dramă, multă suferință, nedreptate și neșansă. Dar despre asta, cu altă ocazie. Vreau să încep zilele astea să-mi revăd scrierile de pe blog, poate să le mai corectez, poate să le mai șterg, poate să le mai laud (căci unele chiar sunt de lăudat, aș zice eu, cu modestie...) și, bineînțeles, să văd cum mă tot repet, conform „bancului cu MARGARETA”. 

   Ah, și mai am ceva de scris azi. Am întâlnit în rebusuri trei cuvinte care mi-au atras atenția. Unul pentru că nu-mi mai aminteam ce înseamnă (și, daaa, încerc să par că nu-mi pasă de asta, argumentând că e livresc), celelalte două pentru că sună ușor argotic și sunt simpatice (ca formă, nu ca înțeles, să fim bine înțeleși). Iată-le: 

CONSUETÚDINE, consuetudini, s. f. (Livr.) Obișnuință, obicei, deprindere. [Pr.: -su-e-] – Din lat. consuetudo, -inis.
ȘNAPÁN, șnapani, s. m. (Fam.) Șarlatan, pungaș, escroc, potlogar. – Din fr. chenapan.
MIȘMÁȘ, mișmașuri, s. n. (Fam.) 1. Amestec de elemente eterogene; spec. amestec de băuturi. 2. Afacere necinstită, bazată pe înșelătorie; învârteală. – Din germ. Mischmasch.

Gânduri care fac eforturi să fie șugubețe

   După ce, peste Domneștiul meu, a plouat toată noaptea, cu tunete și fulgere așa de puternice că m-au trezit din somn (ceea ce nu e ușor lucru!), azi e cam răcoare și iată, plouă iar. Nu-i nimic, să plouă! Deci am destul timp (dar mai puțin chef) să scriu aici. Am pornit de la cuvântul „șugubăț”, pentru că are un aer ușor arhaic, nu l-am folosit de multă vreme și acum îmi este de folos în exprimarea stării mele de azi. Cum am spus, nu prea am dormit noaptea trecută, deci am avut timp să mă gândesc la diverse. Acum am o oarece durere de cap, dar încerc să n-o bag în seamă. Și mă chinui să dau gândurilor mele o tentă șugubeață (vedeți glume postate pe Facebook sau imaginea de mai sus), dar nu prea reușesc. Iată cuvântul de care făceam vorbire (și nu pentru că domniile voastre nu l-ați ști, ci pentru că așa m-am obișnuit...):

  ȘUGUBẮȚ, -EÁȚĂ, șugubeți, -e, adj. 1. Glumeț, hazliu; poznaș. 2. (Înv.) Primejdios; înșelător, amăgitor. [Var.: șugubéț, -eáță adj.] – Din sl. dušegubĭcĭ.

   Ei, dar nu asta doream să vă împărtășesc. Am mai spus asta, atunci când îi facem întrebare domnului Google (sau altui motor de căutare, nu contează), de cele mai multe ori el ne dă prompt răspunsul. Dar nu trebuie să ne mulțumim cu asta, cel mai bine este să verificăm. Pentru că pe Internet „navighează” tot felul de oameni și se postează tot felul de lucruri. Deci, atenție! De exemplu, am găsit o poezie absolut superbă (cu versiuni și în limba franceză și spaniolă), care se intitula „Poem” și îi era atribuită lui Pablo Neruda. De fapt poemul se numește „Cine moare” și îi aparține unei autoare din Brazilia, Martha Medeiros. Adică, sper să fie așa... Oricum, e o poezie care mi-a luminat ziua:

„Moare câte puțin cine se transformă în sclavul
obișnuinței, urmând în fiecare zi aceleași traiectorii;
cine nu-și schimbă existența;
cine nu riscă să construiască ceva nou;
cine nu vorbește cu oamenii pe care nu-i cunoaște.

Moare câte puțin cine-și face din televiziune un guru.
Moare câte puțin cine evită pasiunea,
cine preferă negrul pe alb și punctele pe „i” în locul
unui vârtej de emoții, acele emoții care fac ochii să
strălucească, oftatul să surâdă,
și care eliberează sentimentele inimii.

Moare câte puțin cine nu pleacă atunci când este
nefericit în lucrul său;
cine nu riscă certul pentru incert pentru a-și
îndeplini un vis;
cine nu-și permite măcar o dată în viață să nu asculte
sfaturile „responsabile”.

Moare câte puțin cine nu călătorește;
cine nu citește;
cine nu ascultă muzică;
cine nu caută harul din el însuși.

Moare câte puțin cine-și distruge dragostea;
cine nu se lasă ajutat.

Moare câte puțin cine-și petrece zilele plângându-și
de milă și detestând ploaia care nu mai încetează.

Moare câte puțin cine abandonează un proiect înainte
de a-l fi început;
cine nu întreabă de frică să nu se facă de ras și 

cine nu răspunde chiar dacă cunoaște răspunsul.

Evităm moartea câte puțin, amintindu-ne întotdeauna că
„a fi viu” cere un efort mult mai mare decât simplul
fapt de a respira.
Doar răbdarea cuminte ne va face să cucerim o fericire
splendidă.

Totul depinde de cum o trăim…

Dacă va fi să te înfierbânți, înfierbântă-te la soare.
Dacă va fi să înșeli, înșeală-ți stomacul.
Dacă va fi să plângi, plângi de bucurie.
Dacă va fi să minți, minte în privința vârstei tale.
Dacă va fi să furi, fură o sărutare.
Dacă va fi să pierzi, pierde-ți frica.
Dacă va fi să simți foame, simte foame de iubire.
Dacă va fi să dorești să fii fericit, dorește-ți în fiecare zi…

Gânduri ce joacă tontoroiul

   „Viaţa este precum dansul. Dacă avem un ring de dans mare, mulți oameni vor dansa. Unii se enervează când ritmul se schimbă. Dar viața se schimbă tot timpul.” (Miguel Ruiz)

   Am mai recunoscut asta de multe ori, dezlegarea cuvintelor încrucișate îmi place la nebunie. De când eram mică. Nu sunt o mare specialistă, dar perseverez. Întâlnesc în aceste rebusuri jocuri de cuvinte surpinzătoare și încântătoare. Mai întâlnesc și cuvinte pe care nu le știu (helas!), dar și unele pe care le-am uitat. Unul dintre cuvintele știute și neuitate este „tontoroiul”. Mi-a plăcut întotdeauna cum sună și m-am gândit să scriu ceva despre felul în care, în ultimul timp, gândurile mele au jucat (și m-au jucat) tontoroiul. Și eu tot insist să dau vina pe căldura excesivă, urmată de furtuni destul de înfuriate, apoi de un frig ce nu-și are rostul în iulie. Deci, ca mai mereu, dau vina pe vreme. Și pe vremuri. Dar, uneori, dau vina și pe mine. Prea le las, pe aceste gânduri ale mele, să-și facă de cap. Și, culmea, mai și scriu despre ele. Iată cuvântul cu pricina:
   TONTORÓIUL s. n. art (în expr.) A juca (sau a sări) tontoroiul = a juca sau a dansa cu mișcări bruște și cu sărituri, fără ritm; a țopăi. (Fam.; în expr.) A juca (pe cineva) tontoroiul = a obliga (pe cineva) să se supună dorințelor, capriciilor cuiva. [Var.: țonțoróiul s. n.] – Din magh. tántorogni.

   Bun, după ce mi-am lăsat un timp gândurile să joace tontoroiul pe diverse teme (imaginea pusă mai sus n-are de-a face cu asta, dar mi-a plăcut, ca ilustrare a verbului „a juca” sau „a dansa”), am căuta un citat (nici nu se putea altfel!) despre dans. Și mi-a plăcut acela pe care l-am pus motto. Apoi l-am întrebat pe domnul Google cine e Miguel Ruiz, și mi-a spus, prin intermediul atotștiutoarei Wikipedia, următoarele:

   „Don Miguel Ángel Ruiz [miˈgɛl ˈaŋhɛl ru̯is] (n. 1952) este un autor mexican, shaman (mă rog, aș zice că noi avem în română cuvântul „șaman”, oficiant de cult al șamanismului, dar passons!) și profesor. El a fost un recunoscut chirurg, până când a avut o experiență aproape de moarte care l-a făcut să caute răspunsuri în tradiții ancestrale toltece, mama lui fiind o mare vindecătoare și bunicul său un nahual (sau shaman) care după moarte a continuat să-l inițieze pe Don Ruiz prin intermediul viselor sale. A devenit cunoscut prin scrierea celor patru acorduri, care au fost publicate în 1997 și vândute mai mult de 4 milioane de exemplare. (...) În ele evocă dreptul la libertate personală și credințele care duc la limitări și nefericire în viețile noastre. De asemenea, vorbește despre visul colectiv și puterea lui de a ne distruge viețile. În cele din urmă, ne spune că în viață trebuie să ne găsim propria integritate, iubirea de sine și de pace în această realitate. Cele patru acorduri sunt:
Fii impecabil în ceea ce spui.
Nu lua nimic personal.
Nu face presupuneri.
Fii întotdeauna cel mai bun. 

(Nota mea: e tare greu să poți realiza, măcar în parte, aceste patru acorduri, dar măcar să încercăm...)
Miguel Ruiz a scris de asemenea, ca un supliment la cele patru acorduri, „Arta cunoașterii", „Arta transformării" și „Arta de a iubi". După ce a scris o serie de alte cărți, el a vorbit publicului printr-o serie de conferințe despre credința sa în existenta Atlantidei, nu ca legendă, ci ca popor mistic și sacru, unul din cele patru popoare sacre, precum și despre convingerea sa că soarele a intrat în cea de a șasea etapă în 11 ianuarie 1992, ceea ce ar trebui să conducă la o nouă eră pentru umanitate. De asemenea el vorbește și despre credința lui în puterea spirituală a Piramidei Soarelui din Teotihuacan. Vorbește fluent limba engleză. Deseori, oferă cursuri și ghidare spirituală în Statele Unite. Mulți cursanți sunt studenți americani dar în trecut a avut și reprezentanți de vază ai unor familii din Grecia și Romania. În 2002, a suferit un masiv atac de cord, dar a revenit la viață. El a predat conducerea ordinului toltec "Eagle King" fiului sau Don Jose Luis Ruiz.”

   După ce am citit despre don Miguel Ruiz, gândurile mele au început iar să țopăie și să vrea să vadă mai în amănunt ce-i cu șamanismul, cu toltecii, cu Atlantida, cu popoarele sacre sau cu cu Piramida Soarelui din Teotihuacan. Dar, ca să mă exprim cât mai academic, le-am „tăiat macaroana” frumușel și le-am trimis să se intereseze de lucruri muuult mai prozaice, cum ar fi, de exemplu, pregătirea prânzului. Punct. 

Importanța unui „i”: gânduri despre indici și indicii

Voi începe prin a spune că peste muscelele Domneștiului iar plouă tomnatic. Deși e iulie, e frig și urât. V-am mai zis de o mie de ori, domniile voastre, că ploile astea „de toamnă”, reci și monotone, nu prea îmi plac. Azi, înainte de a mă apuca de scris (despre cu totul altceva, bineînțeles), mi-a trecut prin minte că nu-mi plac aceste ploi tomnatice pentru că, într-un fel, „tomnatic” reprezintă starea mea de acum. Vârsta mea biologică mă plasează la granița dintre maturitate și bătrânețe. Vârsta mea psihologică (sau a sufletului, aș zice eu) dă cu tifla acestei stări de fapt, și uneori chiar se tăvălește pe jos de râs, dar asta e o altă poveste. După ce m-am gândit la granița asta a vârstei, atât de controversată, am făcut greșeala de a mă cântări. Ce mai rămăsese din buna mea dispoziție s-a risipit ca un fum. Indicele meu de greutate zice că sunt la granița dintre „greutate normală” și „supraponderal”. Deci, iar la graniță. Și, de fapt, vă mărturisesc că tot ce mi-aș dori acum ar fi să mă găsesc la o graniță reală, de exemplu la intrarea în România, după o VACANȚĂ-DE-UN-AN (sau, mă rog, ca să mă exprim mai academic, după un an sabatic), departe de toate grijile, „sărăcia și nevoile și neamul”... Glumesc, îmi place unde sunt acum!
În regulă, azi voiam să scriu, de fapt, despre cât de mult poate face diferența o singură literă. Iată două cuvinte care o demonstrează (doar la forma de plural):
INDÍCIU, indicii, s. n. Semn (aparent) după care se deduce existența unui lucru, a unui fenomen etc. ♦ Particularitate, semnalment, manifestare, dovadă concretă după care se poate recunoaște un obiect, o ființă sau un fenomen. ♦ (Jur.) Faptă, împrejurare, situație, care, privită în legătură cu alte fapte, împrejurări sau situații, poate servi ca probă într-un proces. – Din lat. indicium (cu sensuri după fr. indice).
ÍNDICE, (1, 2, 3, 4) indici, s. m., (5) indice, s. n. 1. S. m. Număr, literă sau simbol literal așezat la dreapta sau la stânga (mai sus sau mai jos) față de un număr sau de o literă, cărora le precizează valoarea sau înțelesul. ♦ Cifră din planul economic al statului, al unei întreprinderi sau al unei instituții care arată nivelul de producție cantitativ și calitativ ce trebuie realizat. 2. S. m. Fapt, indicație care, sub forma unui număr, a unei formule sau a unei expresii, înfățișează aspectul unui fenomen, al unei acțiuni, al unei situații etc. ◊ (Fiz.) Indice de refracție = mărime optică ce caracterizează materialele transparente, definită ca raportul dintre sinusurile unghiurilor de incidență și cele de refracție ale unei raze de lumină care pătrunde din vid în mediul respectiv. (Biol.) Indice antropometric = raport procentual între diferitele dimensiuni ale corpului omenesc. 3. S. m. Semn convențional cu care se notează un domeniu de cunoștințe sau o anumită problemă într-un sistem de clasificare după conținut a publicațiilor. Indice de clasificare zecimală. 4. S. m. Ac mobil al unui aparat sau instrument care arată pe o scară gradată valoarea mărimii măsurate. 5. S. n. Index (1). – Din it., fr. indice, lat. index, -dicis.

Gânduri cosmopolite

   De câteva zile bune (poate zece, poate mai multe) nu am avut chef nici să scriu ceva aici, pe blog, nici să „dau raite” pe Facebook. Helas! Mi s-a mai întâmplat. Și asta nu pentru că vreau să-mi dovedesc că nu am devenit dependentă de calculator, ci așa, pur și simplu. Nu-mi pot explica, dar nici nu mă chinui prea tare să mă autoanalizez. Iau totul așa cum este și mi se pare mult mai ușor decât nesfârșita despicare-a-firului-în-patru, care mă caracterizează. Ei, uite un alt subiect de scriere, dar nu acum, of course. Azi, după ce mai toată săptămâna trecută nu am făcut mai nimic pentru că era foaaaarte cald, chiar aveam, așa, un îndemn să muncesc prin grădină, dar a început de dimineață să plouă, deci... Dar, după canicula de zilele trecute, ploaia este minunată, doar că a fost cam cu multe tunete și fulgere, plus că, din cele treizeci și cinci de grade Celsius de ieri, cincisprezece și-au luat lumea în cap, iar bietul meu organism (și cred că nu numai eu simt asta) e total dat peste cap. Dar toate trec, nu? Va fi bine. (Yeees, the power of positive thinking! Sunt autoironică, nu mă luați în serios...) Astăzi o să scriu despre ce mi-a inspirat cuvântul cosmopolit (cred că l-am întâlnit zilele astea într-un careu de cuvinte încrucișate). De la el, gândul m-a dus la revista internațională pentru femei, COSMOPOLITAN, și apoi la băutura aceea pentru dudui, foarte des văzută de mine prin filme, denumită tot „Cosmopolitan”. Vedeți, de-aia mi-am intitulat eu scrierea de azi „Gânduri cosmopolite”, pentru că sunt destul de pestrițe. Ecco qui:

COSMOPOLÍT, -Ă, cosmopoliți, -te, adj. 1. (Adesea substantivat) Care aparține cosmopolitismului, privitor la cosmopolitism; care manifestă cosmopolitism. 2. Care se consideră cetățean al lumii. ♦ Care nu trăiește într-o singură țară. ♦ (Peiorativ) Care este atras de tot ce este străin. ♦ Care ține de mai multe culturi, comun mai multor țări sau tuturor țărilor; universal. ♦ Pestriț, amestecat (prin prezența mai multor naționalități și limbi). Oraș cosmopolit. – Din fr. cosmopolite. Cf. (pt. sensul 1) rus. kosmopolit.

„Cosmopolitan” este o băutură preferată în mod special de femei. Este o băutură alcoolică ușoară și se poate pregăti foarte ușor.
Ingrediente:
30 ml de vodcă
15 ml triplu sec
15 ml suc de limetă
15 ml suc de zmeură
Preparare: 

Se toarnă toate acestea într-un shaker cu gheață și se agită bine, după care se toarnă într-un pahar de martini, ornat cu o felie de limetă.

P.S. Cred că domniile voastre au sesizat că gândurile mele au fost azi mai pestrițe ca de obicei (sau, voit mai pestrițe), dar astea sunt! Și, cât privește cocktailul, faceți cum credeți, dar eu l-am pus doar așa, pentru decor, și ca „figură de stil”, pentru că refuz categoric să dau jumătate de pensie pe ceva care nici nu știu dacă mi-ar plăcea. Salud!

Hiperbolizări nedorite și gânduri despre basme

   „Poveștile nu sunt doar adevărate, sunt mai mult de atât: nu pentru că ne spun că balaurii există, știm deja că există, ci pentru că ne spun că balaurii pot fi învinși.” (G.K. Chesterton)
   Am zis în titlu „hiperbolizări”, dar gândul dintâi a fost „exagerări exasperante” și am să vă explic de ce. Nu știu dacă domniile voastre sunt de aceeași părere, dar cred că își amintesc (cei de o anume vârstă, sigur) că, să zicem, cu trei decenii în urmă, parcă anotimpurile erau mai bine delimitate, că ploile de vară erau scurte, vijelioase și urmate rapid de soare, că iarna erau zăpezi, dar nu geruri cumplite și nu ningea geruit la sfârșit de aprilie, iar vara nu venea arșiță de nesuportat, urmată de răcorire bruscă. Asta ca să mă refer numai la vreme, nu la vremuri. Și ca să arăt că încerc să mă țin de „tema zilei”. Dacă m-aș referi la schimbările în rău ce au loc în rândul oamenilor, obiceiurilor și al educației, mi-ar trebui zeci de pagini. Altădată. Buuun! Și apropo de exagerări, și cei de la Meteo par că o țin tot într-o hiperbolizare: anunțuri disperate, de parcă vine Apocalipsa, coduri peste coduri, care mai de care mai colorate și mai disperate, atenționări etc. Ei, dar poate că hiperbolizez și eu un pic, influențată de ploaia „de toamnă” de afară, ce a început de aseară și nu are de gând să se termine... Dar e bună!

   Și acum cred că o să părăsesc tema. Alt cuvânt care mi-a venit brusc în minte seara trecută a fost „oberliht” (despre care DEX zice așa: ÓBERLIHT, oberlihturi, s. n. Porțiune dintr-o fereastră sau dintr-o ușă, situată deasupra cercevelelor sau a canaturilor mobile, având deschidere separată, care servește la iluminarea și la aerisirea interiorului. ♦ Geam așezat orizontal în tavan, spre a lumina o încăpere întunecoasă). Nu știu cauza apariției lui printre gândurile mele care se pregăteau de somn. Dar „victoria” zilei de azi este că mi l-am reamintit. 

   Cât despre motto, l-am găsit nu pe Google (cum e mai ușor), ci într-un serial american pe care-l văd acum („Criminal minds”) în ale cărui episoade sunt o mulțime de citate. Bineînțeles, în legătură cu acțiunea sau, cum am zis mai sus, cu „tema zilei”. La mine, aceste citate par uneori potrivite ca nuca-n perete și chiar așa sunt, dar de cele mai multe ori domniile voastre găsesc (sau ghicesc) legătura dintre ele și ceea ce scriu eu în continuare.

   Și, fiindcă nu vreau să mă lansez în platitudini despre cum poveștile, balaurii, prințesele, bătrânii împărați sau tinerii cavaleri s-ar „traduce” în prezentul nostru așa de lipsit de imaginație, am să vă spun un banc. Și cu asta închei:

Dimineața, tatăl le spune băieților:
- Măi, azi-noapte, nu știu care bulangiu ne-a furat vaca...
Băiatul mai mic:
- Dacă-i bulangiu înseamnă că-i mic de statură.
Băiatul mijlociu:
- Dacă-i mic de statură, trebuie să fie Tică Slutu` din Țăndărei.
 Băiatul cel mare:

- Hai să mergem la Țăndărei!

Au ajuns la Țăndărei, l-au găsit pe Tică Slutu`și i-au tras o cafteală strașnică. Dar ăla nu le-a dat vaca, a zis că n-a furat-o el. L-au mai caftit o dată, dar tot degeaba. Au ajuns la judecată. Judecătorul îi întreabă:

- Dar de ce credeți voi că e mâna lui Tică Slutu`?

- Cum de ce, răspund frații, a furat vaca, deci e bulangiu. E bulangiu, deci e mic de statură. Dacă e mic de stat, e din Țăndărei, că acolo toți sunt mici de stat. Iar dacă e din Țăndărei, e clar ca e Tică Slutu`...

- Interesantă logică, zice judele. Dar ia spuneți-mi voi (și le arată o cutie), ce am eu în cutiuța asta?
- E o cutie pătrată, observă tatăl.
- Înseamnă ca-năuntru e ceva rotund, zice mezinul.
- Dacă e rotund înseamnă că-i oranj, adaugă mijlociul.
- Dacă-i oranj, e clar că-i o portocală, conclude fratele mai mare.
Judecătorul scoate din cutie o portocală și, uitându-se gânditor la Tică, spune:
- Ascultă, Slutule, nu te mai încontra atâta. Dă-le ăstora vaca-napoi!

P.S. Uite că tot mi-am mai amintit ceva. M-am mai uitat, zilele astea, când și când, pe Facebook, dar trec printr-o „fază” când doar mă uit la ce cred că mă interesează, nu mai am răbdare să văd totul. Și nici să dau „like” (chiar dacă îmi place ceea ce văd!). Comentez, răspund cu drag comentariilor, nu răspund cererilor pentru jocuri pentru că nu joc niciunul (rar, câte un mahjong, dar nu pe FB) cum, repet, nu răspund nici la numerele de telefon pe care nu le cunosc. Salvez din timpul meu și din nervii mei...