Și iar...gânduri despre memorie...

   Anul trecut, exact în aceeași zi, scriam asta:                          Motto: „Memoria este jurnalul pe care noi toți îl ducem peste tot cu noi.” (Oscar Wilde)

   

Acum vreo oră, din cauza vremii mohorâte de afară şi pentru că am de lucru, am hotărât să beau un strop de cafea. În timp ce o savuram, nu știu ce mecanism al memoriei mele s-a declanșat, pentru că mi-am amintit bancul acela din perioada ceaușistă, cu grupul de oameni ce se întorcea de la unul dintre "celebrele" congrese ale P.C.R. Oamenii, osteniți şi stresați, au urcat în compartimentul trenului şi, după câteva minute, au adormit buștean. Un ospătar de la vagonul-restaurant deschide ușa compartimentului şi întreabă, politicos: "Vrea cineva cafea?" La care oamenii sar imediat în picioare şi încep să aplaude, scandând: "Cafea! Cafea! Cafea!" Eu am trăit în vremurile acelea şi, chiar dacă primul impuls e să mă distrez când mai aud vreun banc de pe atunci, al doilea este să-mi pară rău că ajunsesem așa de îndobitociți, priviți ca niște automate ce trebuie să muncească şi, în plus, să mai şi aclame pe cei ajunși, samavolnic, la putere. După ce am terminat cafeaua, gândindu-mă la cele de mai sus, ca la fiecare început de zi, mi-am zis să las amintirile triste şi să aplic chestia aia foarte uzitată cu "gândirea pozitivă". Ei bine, cel mai pozitiv gând la care m-am oprit e acesta: acum e şi mai rău! Marea Familie Mafiotă, formată din câteva partide de fațadă, ne sfidează şi ne umilește zilnic. Bine, eu nu-mi pot lua libertatea de a vorbi în numele întregului popor român, dar mie una mi-au luat ceva foarte de preț, vital chiar: speranța.

   P.S. Scuze, sunt Balanță, deci ușor nehotărâtă, dorind azi ceva și mâine altceva. Dar, pe de altă parte, cu diplomația care sper că mă caracterizează, aș spune că această cântărire a ideilor și faptelor, mă duce (nu mereu, dar destul de des) la concluzia că am dreptate și mă ajută să-mi echilibrez „talerele”. Dar cu speranța, aici e o mică problemă, uneori sunt sigură că o am, uneori nu...

Locuțiuni, expresii și frazeologisme transpuse în gânduri

Motto: ,Adevărata bogăţie a unei limbi consistă totdeauna în locuțiuni, în acele tiparuri neschimbate, care se formează în curs de mii de ani şi dau fiecărei limbi o fizionomie proprie.” (Mihai Eminescu, Opere, IX; Bucureşti, 1980, p. 487).
Dacă-mi mai aduc aminte ce am învățat cândva (și, bineînțeles, dacă voi căuta într-un manual ceea ce am uitat) am să spun că grupul de cuvinte care are un înțeles unitar şi se comportă din punct de vedere gramatical ca o singură parte de vorbire se numește locuţiune. Expresiile sunt îmbinările stabile de cuvinte ce au o încărcătură afectivă. Locuţiunile verbale sunt considerate de Theodor Hristea ,,cele mai autentice expresii româneşti”. Frazeologismele sunt cele ale căror semnificații se pot explica prin referire la diferite contexte sociale şi culturale. Bun, numai insist, că nu suntem la școală. Dar o să dau câteva exemple pentru ca, pe urmă, să scriu „ideea zilei”, un fel de morală. Deci, „a spăla putina”, „a da ortul popii”, „a face pe niznaiul”, „a sta bumben”, „a tăia frunză la câini”, „a se face luntre și punte”, „a face (pe cineva) cu ou și cu oțet”, „ a o face de oaie”, „a pune bețe în roate”, „a pune țara la cale” sunt doar câteva dintre aceste măiestre ziceri ce izvorăsc din înțelepciunea populară. Și care, de cele mai multe ori, arată niște mari adevăruri. Ei bine, în viața mea (de până acum) trei asemenea înțelepte expresii nu s-au adeverit mereu. Și anume: „sângele apă nu se face”, „ce-i în mână nu-i minciună” și „bine faci, bine găsești”. Dar asta nu înseamnă că mi-am pierdut speranța. Cu Dumnezeu înainte!

Gânduri în reluare

M-am hotărât astăzi (iarăși) să revăd ce-am tot scris, de-a lungul timpului, pe blogul meu și să mai corectez, pe ici-pe colo, inerentele greșeluțe. Am mai încercat asta de vreo câteva ori. Dar, ca orice Balanță care se respectă, m-am plictisit și am trecut la altceva. Sper să rezist vreo câteva zile și să termin ce mi-am pus în minte. Iată, spre exemplu, ce scriam în februarie 2013:

„Am să fac azi un exercițiu de căzut pe gânduri asupra unor gânduri ale mele în legătură cu gândurile altora. În regulă, devin confuză, deci am s-o iau abrupt. Mă surprinde uneori marea și nefolositoarea mea inocenţă care se încăpățânează să creadă că, dacă pe mine nu mă preocupă nici capra vecinului, nici ograda lui, uneori nici chiar vecinul însuși, toată lumea face la fel. O, nu! Marea majoritate se înverșunează în a ști TOTUL despre ceilalți, eventual de a-i bârfi copios și a presupune cele mai rele lucruri despre lumea din jur. Am observat că foarte puțini au larghețea sufletească de a se bucura de succesele celorlalți, în schimb foarte mulți jubilează atunci când aproapele lor are ceva greutăți, necazuri, nereușite. Mă rog, nu mai dezvolt ideea, că mă deprimă...

Ca să mă binedispun, am să citez un pic dintr-un articol al lui Doru Buşcu, apărut în "Academia Cațavencu" prin anul 1991. Zice așa, despre o conferință de presă în legătură cu "evenimentele" din '89: "La un moment dat, imprudentul ziarist (american n. a.) l-a întrebat total aiurea pe marele bărbat cine a tras în cetățenii acestei ţări (adică în noi). Fire speculativă, domnul Iliescu a replicat cu vorbe și gesturi care pot fi comprimate astfel: "Ce, voi știți cine l-a-mpuşcat pe Kennedy? Ai?" Cu alte cuvinte: Ba pe-a mă-tii!" 

Am râs și prima oară când am citit articolul, şi atunci, în 2013, am râs copios şi acum, dar în spatele râsului este, evident, lacrima şi marea suferință că noi, românii, am avut parte de aşa o soartă nedreaptă. Și așa niște lideri, parlamentari, oameni politici nepăsători cu privire la această soartă nedreaptă și, în general, la tot ce nu implică furturi, înșelăciuni, abuzuri, lăcomie (și lista rămâne deschisă...)

Gânduri livrești, aleatorii și hazardate

  Motto: „Totuși, gravitația nu poate fi făcută răspunzătoare pentru că ne cade cineva cu tronc.” (Albert Einstein)

Scriam cândva că starea aceea de „îndrăgosteală” (și nu, nu cred că am inventat eu cuvântul!) e exprimată foarte plastic în franceză („tomber amoureux”) sau în engleză („fall in love”), dar uitam că și în română există o expresie la fel de sugestivă: „a-i cădea (cineva) cu tronc”. Ei bine, zilele trecute am întâlnit expresia asta într-o excelentă traducere a uneia dintre zicerile lui Einstein (vezi motto). Fără nicio legătură cu asta (vezi titlu), tot zilele trecute am văzut un filmuleț care, se pare, a fost transmis în emisiunea lui Dragoș Pătraru de la Digi24, din 19 ianuarie 2017 (am zis „se pare” pentru că eu nu am postul ăsta de televiziune) și în filmuleț era o parodie („Vreau grațiere, vreau amnistie-n viața mea”) la un cântec al trupei „Holograf”, din care citez: „Ai crezut că dăm măriri la toți/ De parcă ai votat cu-Arsenie Boca/ Ține minte vorba unor hoți:/ Nimic nu e pe lumea asta moca.” După foarte scurtul moment de amuzament, în minte mi-a rămas o întrebare: oare de ce trebuia să fie pomenit numele lui Arsenie Boca, în acest context? Și mi-am răspuns tot eu, parafrazând replica din scheciul acela cu Toma Caragiu: „n-au găsit altă rimă!” Bun, o să pun punct, spunând că m-am hazardat să scriu azi, deși nu-mi e inspirația acasă, pentru că a nins iar și mă bucur (dar nu din cale-afară!) și pentru că gândurile de azi sunt exact așa cum am spus: livrești, aleatorii și hazardate.

Gânduri roz bombon și cu fundiță

   Nu mai am chef să repet ce am tot scris sau spus despre Ziua Îndrăgostiților, importată după 1989, și sărbătorită „fițos” pe meleagurile noastre daco-getice. Și asta pentru că nu mai am nimic nou de spus. De fapt, fiecare, după vârstă, personalitate, educație și nivel de cultură, e liber să îmbrățișeze sau să respingă această sărbătoare. Sunt multe păreri pro și contra. În haosul care e acum la noi, asta mai lipsește, să ne certăm și pe Valentine`s Day. Eu cred că ar trebui să iubim în fiecare zi și că Iubirea nu are nevoie de prea multe vorbe sau cadouri. Dar asta e, comercianții sunt fericiți că fac iar bani (căci, după Sărbătorile de iarnă, lumea nu prea mai cumpără mare lucru), femeile sunt fericite că primesc cadouri, totul e roz-bombon și, vorba aia, suntem în ton cu lumea civilizată. Și, ca să vă demonstrez că fiecare își argumentează punctul de vedere, iată ce spunea, acum vreo trei ani, Bogdan Naumovici, unul dintre cei care sunt de părere că sărbătorirea acestei zile la noi e „de bine”: „Cine are ceva împotriva Valentine’s Day ori este sărac, ori este zgârcit, ori s-a despărțit de curând şi suferă, pentru că este doar o sărbătoare pozitivă.” Dar să nu uităm că Bogdan Naumovici lucrează în domeniul publicității (scuze, în advertising!) Q.E.D. Bine, în afară de subiectul de față, trebuie să spun și faptul că el are câteva reclame foarte, foarte bune, lucru mai rar pe la noi (țin minte că am râs minute în șir la reclama aia cu: „ăla mic și negru... era tac-su, mă!” )

Gândurile mele despre punerea batistei pe țambal

      Când am deschis astăzi laptopul, am văzut că cei de la „Google” au și început cu urările de Valentine`s day, ceea ce aproape m-a „convins” să scriu vreo două vorbe despre asta. Pe urmă, gândindu-mă mai bine, mi-am zis (iar!) că „și mâine e o zi”, așa că acum vreau să scriu despre o expresie pe care nu o mai întâlnisem de mult timp, și anume, „a pune batista pe țambal”, expresie auzită (sau citită?) aseară. Dar mai înainte, așa cum îmi stă în fire, am să fac o paranteză. Scriam că refuz să mă mai uit la televizor sau să citesc anumite rubrici din ziare, din cauză că acolo, tot ce ține de politică (sau, mă rog, de ceea ce se cheamă la noi „ a face politică”) mă oripilează, din cauza limbajului suburban, a urii și îndârjirii, a lipsei de dialog și de bun simț. Am auzit sau citit epitete ca: parașută, șpăgar, mameluc, curvă, hoț, manipulat (sau manipulator), sorosist, muist, puturos, prost etc., pe care și le aruncă dezinvolt unii altora oamenii din țara asta. Mărturisesc că și eu am folosit cuvinte ca „hoți”, nepricepuți” sau „aroganți”, când mă refeream la unii oameni politici, parlamentari sau guvernanți de pe plaiurile noastre mioritice. Îmi cer scuze, eram furioasă și sastisită, și nu știam că ăsta e doar vârful aisbergului. Ei bine, din cauza asta, voi vorbi azi de țambal (cembalo, tympanon, cymbal) și despre expresia „a pune batista pe țambal”, care mi se pare extraordinar de potrivită la ceea ce se întâmplă la noi de un sfert de veac încoace. Asta nu înseamnă că regimul comunist nu era, și el, un maestru al aruncării batistei pe țambal. Am căutat prin tot Internetul ce înseamnă, de fapt, această expresie și de unde vine. Toată lumea e de acord că înseamnă „a ascunde, a tăinui, a o lăsa mai moale”. Și, da, în mare parte, sunt de acord. Dar, din ceea ce am citit de-a lungul vremii, și din ceea ce-mi spune intuiția, aș zice că are și sensul (complementar) de „a sfârși cântarea” (mai pe românește, „gata, duceți-vă acasă, petrecerea s-a terminat!”). Zic și eu...

Gânduri despre teorii, manipulări, ipocrizie, falsete, rugăciune și destin

   „Se cuvine întâi să lăsăm răutatea, jafurile, strâmbătățile, urâciunea, vrajba, zavistia și atunci să ne rugăm, pentru că atunci vom afla ascultătoare urechile lui Dumnezeu.” (Antim Ivireanul)

   Sub acest motto îmi sunt gândurile de vreo săptămână încoace. Să te rogi e foarte bine, fiecare o face în felul său și fiecare simte (mai mult sau mai puțin) că este ascultat, chiar dacă ruga sa arzătoare nu i se îndeplinește mereu. Recunosc sincer că și în departamentul ăsta sunt, uneori, superficială. Cum sunt, de altfel, și în multe alte privințe. Nimeni nu-i perfect. Și, ca să mă explic, ceea ce m-a făcut pe mine să mă rog mai mult ca de obicei este faptul că mă simt ușor confuză și am o groază de gânduri care se ciocnesc între ele ca niște locomotive ce și-au greșit linia. Am mai scris deja (și acum, și mai demult) că nu voi comenta nimic despre ce se întâmplă acum la noi (și în lume) și o să mă țin de cuvânt. Nenea Iancu Caragiale spunea într-un articol al domniei sale că, dacă vrei să înțelegi bine cum stau lucrurile, să-ți începi ziua citind un ziar al Puterii și unul al Opoziției. De aici vine și confuzia mea, acum avem zeci de ziare și televiziuni, dar ceea ce apare acolo pe mine mă oripilează. Ură, nervi, insulte, limbaj ca la ușa cortului (cer scuze etniei rrome), adjective și comparații mai mult decât grobiene. Am impresia că bunul simț și omenia au dispărut (sau că sunt considerate un fel de boli). Efectiv nu mai vreau să asist la toată această aruncare cu lături. Gata, o să închei acum. Bineînțeles, nu voi vorbi despre toate câte le-am înșirat în titlu, era doar un fel de reclamă. Și, apropo de asta, voi încheia cu o mică glumă: „Secolul al XV-lea. Așteaptă prințul un răvaș de la domnița inimii lui. Trei zile şi trei nopți așteaptă. Nu mănâncă, nu doarme, nu bea. În sfârșit, în zare, observă porumbelul mesager. Fericit, prinţul scoate repede sigiliul scrisorii și citește: „Ascut spade. Ieftin. Garanție 12 luni”!

Multe semne de punctuație prin gândurile mele

De câteva zile nu am mai „vizitat” nici pagina mea de Facebook (mă rog, am tras un pic cu ochiul, că nu rezist, dar atât!) și nici aici, pe blog, nu am vrut să mai scriu, pentru că, așa cum am arătat deja în titlu, gândurile mele sunt (mai toate) cu semne de punctuație. De întrebare și de mirare, mai ales. Întrebări mi-am pus toată viața, dar unora le-am găsit și răspunsul. Și mirări am avut toată viața, dar nu țineau mult. Ei bine, în ultima vreme îmi pun întrebări fără răspuns și sunt mirată (până la a rămâne cu gura căscată) de tot ceea ce se întâmplă în jurul meu. Nu știu care sunt semnele confuziei, indignării, uluirii, nemulțumirii, sastisirii sau dorinței de a-ți lua lumea-n cap, dar le voi căuta. Deocamdată, ca să-mi alin un pic amarul, mi-am descărcat cartea Aureliei Marinescu, „Codul bunelor maniere astăzi” (în format pdf) și mă voi apuca s-o citesc. Asta, nu pentru că mă consider a fi fără bune maniere și nici pentru că trag nădejde că regulile din carte îmi vor folosi în lumea noastră care s-a transformat într-o junglă infectă, ci pentru că sunt de acord cu afirmația că, dacă vrei să transformi (în bine) lumea, trebuie să începi cu tine. Eu, de exemplu, ca prime reguli personale, îmi voi îngriji (la propriu și la figurat) grădina, nu voi mai bârfi pe nimeni, nu voi mai discuta cu nimeni despre problemele mele bănești (sau, Doamne ferește, de sănătate) și, în fine, nu voi discuta despre politică și religie. Și asta nu pentru că aplic politica struțului, ci pentru că vreau liniște. Efectiv, nu mai rezist! Așa că, prieteni, rude, necunoscuți, cunoștințe, de-adevăratelea sau din „virtual”, vă aștept la niște discuții (mai mult sau mai puțin filosofice) despre vreme, despre cărți, despre filme, despre flori, despre destin, despre cum să ne facem mai frumoasă viața de zi cu zi... 

ALIBIURI PENTRU NIȘTE GÂNDURI

În loc de motto:
ALIBÍ, alibiuri, s. n. 1. Dovadă de nevinovăție rezultată din constatarea că, la data săvârșirii infracțiunii, cel învinuit se afla în altă parte decât la locul săvârșirii ei. 2. Mijloc de apărare care aduce în sprijin un alibi (1). 3. Fig. Pretext, scuză, justificare. ◊ Expr. A (nu) avea (nici)un alibi = a (nu) deține (nici)o probă, a (nu) avea (nici)o motivare. – Din fr. alibi. (DEX) 

Am pus „alibi” în loc de motto, nu pentru că domniile voastre n-ar ști ce-i ăla, ci pentru a-mi reaminti mie însămi că poate avea, ca orice cuvânt, mai multe sensuri. Mi-am intitulat așa scrierea de azi pentru că m-am surprins, în ultima vreme, adoptând maniera lui Scarlett O`Hara (eroina din „Pe aripile vântului” de Margaret Mitchell), pentru a trata lucrurile dificile sau care mă necăjesc. Deci, replica ei era: „Nu pot să mă gândesc la asta acum. Dacă o fac, înnebunesc. O să mă gândesc la asta mâine”. Cam așa procedez și eu, doar că replica mea e mult mai scurtă și, uneori, mai puțin elegantă, filologic vorbind. Și, astfel, tot las de azi pe mâine niște probleme care-mi dau o stare de disconfort (al minții sau al sufletului). Nu știu dacă e o atitudine bună, aș înclina să cred că nu, fapt este că, după ce trece ceva timp, problema nu mi se mai pare insurmontabilă (ha, ha, azi sunt pornită să-mi amintesc, iar și iar, că am terminat Filologia) și observ că o pot aborda mai ușor. Ei, partea negativă e că las, uneori, de azi pe mâine și unele treburi, prozaice dar necesare, având ca alibi replica: „Tot eu sunt cea care o să le fac, și mâine...” Ei, aici se impune avertismentul: „Nu încercați asta acasă!”