Gânduri livreşti (V)

    Aşa! Sunt gata să postez continuarea. Fără niciun fel de comentarii, iată următorul fragment:

      „Mă voi gândi la asta mâine!” Ăsta a fost primul gând ce mi-a venit în minte când m-am trezit, nu ştiu peste câte ore, din somnul ăla ca de moarte pe care mi-l produceau medicamentele. De ce îmi păreau cunoscute vorbele astea? E clar, tot nu-mi aminteam nimic despre mine, dar propoziţia asta mi-a fluturat prin cap şi m-a făcut să văd imagini disparate, cum ar fi: eu, citind o carte la gura sobei, miros de cetină şi de cozonac în casă, ah, Crăciunul, în carte era o eroină pe care o văzusem şi în filmul făcut după carte şi mi se zicea adesea că semăn cu ea.                             

    Ştiu, mi-a venit deodată în minte, ştiu cine era personajul, Scarlett O’Hara, din romanul ajuns celebru, şi unicul de altfel, al scriitoarei aceleia din America, Mitchell, şi care se numea „Gone with the wind”, în traducere românească, „Pe aripile vântului”. Şi, în afară de replica asta, îmi aminteam, cam vag, e drept, şi acţiunea romanului, dar mai ales replicile din final ale lui Scarlett şi Rhett: „Rhett, if you go, where shall I go, what shall I do? „Frankly, my dear, I don’t give a damn”.  

      Doamne, mi-am amintit ceva, totuşi, poate e vreo speranţă să-mi revină în minte mai multe din trecutul meu. Eram aşa de fericită că îmi aminteam totuşi ceva, încât am început să plâng cu hohote, sughiţând şi bolborosind. Nu conta că nu ştiam încă cum mă cheamă, ce caut în spital, îmi amintisem ceva! Una din asistente a intrat şi, grăbindu-se spre patul meu, m-a întrebat:

          - Ce-aţi păţit? Aveţi dureri? Vă supără ceva?

         - Nu, nu, nu am nimic, sunt bine. Dar tocmai mi-am reamintit ceva, e un fleac, dar sunt mai mult decât fericită, credeam că am uitat chiar tot...

         - Asta e foarte bine, în câteva zile cred că vă veţi aminti totul, perioada critică s-a dus. Aţi fost lovită serios la cap, în timpul accidentului. Dar se pare că efectele traumei vor trece mai repede decât ne-am aşteptat. O să-l chem imediat pe domnu’ doctor.

         - Nu, nu, nu e nevoie, oricum o să-l văd mai târziu, acum vreau doar să fiu singură, am o groază de lucruri la care vreau să mă gândesc în linişte. Şi, vă rog, fără somnifere în perfuzii, da?

        - O.k., îmi răspunse ea zâmbind, nu mai e nevoie acum de somnifere. Staţi liniştită şi încercaţi să nu vă agitaţi, da? Şi, apropo, numele meu e Larisa şi sper că, în curând, o să mi-l spuneţi pe-al dumneavoastră...

         

Gânduri livreşti (IV)

  Mă grăbesc să ies "în natură" (adică la ceva grădinărit întâi, şi la cumpărături, pe urmă) pentru că, una din două: mai târziu ori se face aşa de cald de nu mai poţi să repiri, ori începe o ploaie torenţială, însoţită de vânt şi răcoare. O să mai scriu după-amiază, poate. Iată al patrulea fragment din aşa-zisul meu roman: 

-  Da, aveţi perfectă dreptate dom’ Mănăilă!

-  Spune drept, ştii prin ce speluncă se ascunde Doru? 

- Nu, şefu’, vă asigur că nu e prin baruri, a zis că trece pe la biroul directorului de la ziarul unde publica articole scriitoarea asta. Deşi Cernea, directorul de la „Dreptatea”, e poreclit Buldogul Incoruptibil, Doru încearcă totuşi să-l „ungă” niţel şi să-l convingă nu mai publice nimic despre dumneavoastră. Cel puţin până la alegeri...

-  Bine, bine, te cred, Pascule. Vreau neapărat să ajung în Senat, deci trebuie să vedem ce facem. Hai să stăm liniştiţi un timp şi să urmărim cum evoluează lucrurile. Ce-o fi apucat-o, măi,  pe asta să înceapă să scrie articole de investigaţii, să dezgroape morţii!? Avea ceva succes ca scriitoare, băiatul cel mare al lui Enescu, ăla din diplomaţie, Radu, era nebun după ea, avea toată lumea la picioare şi ea lasă totul baltă şi începe să-şi bage nasul unde nu trebuie. Mmm?

   Deşi îşi dădea seama că era pur şi simplu o întrebare retorică şi că bătrânului nici nu-i păsa de răspunsul lui, el doar gândea cu voce tare, Paul Negrea tuşi, apoi îi răspunse cu glasul stins:

- Cred că totul a pornit, de fapt, de la un poliţist de la Antitero, Tudor Folescu, şi de la văru-său, fotograful ăla de succes, Gil Folescu, ăla care a devenit în State celebru şi acum s-a întors în ţară plin de bani, şi-a luat o vilă în Paradisul Verde şi acum colaborează pe la reviste, şi-a deschis expoziţie la „Dallas”...

-  Păi ce legătură au ăştia cu ea?

- Au fost şi sunt prieteni buni. Încă din şcoala generală, am aflat că erau nedespărţiţi, toată lumea le zicea „cei trei muşchetari”...

- Bine, află mai multe amănunte despre muşchetarii ăştia şi spune-mi-le, ca să vedem ce putem face! Trebuie să ne gândim la o strategie. Dacă nu avem cu ce o şantaja şi nici sperietura asta a voastră nu a ieşit cum trebuie, găsim noi altceva. Acum, du-te acasă, nu mai am nimic cu tine.

 - În regulă, vă salut, bună seara!

  Rămas singur, Petre Mănăilă îşi lăsă capul pe spătarul fotoliului şi începu să se gândească la o cale de a-şi salva averea şi a scăpa de trimitere în judecată. Trebuia să găsească repede o soluţie...

                                                        *

                                               *                 *

         

Gânduri livreşti (III)

      E duminică. Astăzi am văzut un pic soarele, acum e iar nor şi se pregătește de ploaie. Sau nu. Vremea e foarte capricioasă în ultima vreme, nu prea mai ghicești cum va fi. Mărturisesc că nu prea am chef de nimic, dar o să redau mai jos un alt mic "episod" din romanul meu. Mă rog, din începutul meu de roman. Asta, la cererea a patru-cinci dintre domniile voastre, asta ar fi cam jumătate dintre cei care binevoiesc să citească ce scriu eu...

                                                        *

                                               *                 *

        În camera spaţioasă şi foarte elegant mobilată erau doi bărbaţi. Cel mai în vârstă, înalt, masiv, cu părul grizonat şi cu o faţă cam buhăită, dar căreia ochii duri şi negri, străjuiţi de nişte sprâncene stufoase, îi dădeau un aer de forţă, era în spatele unui birou masiv, iar cel tânăr, un tip subţirel, blond, înalt şi el, cu un aer de viezure speriat, stătea într-un fotoliu aflat în dreapta biroului. Se vedea clar că tânărul se simţea vinovat de ceva, pentru că nu îndrăznea să-l privească pe celălalt în ochi, îşi făcea de lucru cu hârtiile de pe măsuţă şi tăcea.

          - Nici nu mi-am închipuit că sunteţi aşa de nesăbuiţi, încât să începeţi o acţiune fără sorţi de izbândă. Ce mama dracului, dom’le, mi-ai promis că o să meargă totul strună şi o să scăpăm, în sfârşit, de nebuna aia şi de investigaţiile ei!

          - Şefu', era totul în regulă, aşa-zisul accident a avut loc, totul era în regulă, era ca şi moartă, dar cine şi-a închipuit că scârba aia de poliţist o urmărea de departe?! A venit spre maşina ei imediat, pe urmă a cerut ajutoare, au sosit şi ambulanţa şi maşinile Poliţiei, ce mai puteam face?

         - Da, şi la spital? Acolo ce s-a mai întâmplat? De ce n-a „convins-o” ăla?    

         - Păi, şefu’, tipa asta cred că are noroc cu carul, nu ştiu ce să mai zic. Titi intrase în rezervă şi tocmai voia să-i spună ce vrem de la ea, s-o sperie de moarte, dar a apărut doctorul ăla tânăr, Şerban Enescu, fiul fostului ministru de Externe, îl ştiţi. Era de gardă, şi băiatul nostru abia a putut s-o şteargă, a pretins că e omul de serviciu şi că a venit să arunce ce era prin coşurile de gunoi.

         - Ei, şi acum, pentru c-aţi fost toţi nişte netrebnici, va trebui să stăm liniştiţi o vreme, din cauza boacănelor voastre. Nu sunteţi buni de nimic. Nepotu-meu unde e? De ce n-a venit să-şi ia şi el săpuneala?

            - Păi, a zis că are ceva de rezolvat...

       - Mda, mă rog, lasă că ştiu eu ce are el de rezolvat, fâţe din alea vopsite ce-şi zic „modele”, „artiste” sau „vedete”, baruri, poker, raliuri, plimbări cu iahtul, îmi cheltuie mie banii adunați cu atâta trudă...

         „Ce să spun, comunist bătrân şi scârbos, că ai şi trudit tu pentru banii ăştia! I-ai furat, nenorocitule... După aşa-zisa revoluţie, ai furat totul din ţara asta, alături de celelalte hiene securiste ce au avut, şi au şi acum, vreun rol în politică sau în economie! Ai furat de nu mai ştii de tine, şi-mi mai vorbeşti mie de „trudă”, ticălos fără inimă. Şi cu trustul ăsta al tău de presă încerci acum să-i domini pe toţi şi să tragi în continuare sforile”, îi trecu prin cap tânărului, dar zâmbi cu falsă timiditate şi-l aprobă din cap pe bătrân.

         Trebuia să continue să mai lucreze câteva luni pentru Petre Mănăilă, asta era, mai avea nevoie de ceva bani şi, pe urmă, o să dispară şi o să-şi deschidă o pensiune în Deltă, era visul lui şi al Deliei, o dă dracului de meserie, că acum ajunsese să fie mai mult un fel de gangster decât jurist.

Gânduri livreşti (II)

     

    Plouă, e frig, parcă ar veni toamna. O să continui, în lipsă de altceva mai acătării, să postez câteva rânduri din începutul meu de roman (care, cred eu, va rămâne doar un început). Astăzi, episodul al doilea:

     - Te rog, calmează-te, nu te mai agita. Nu-ţi face bine. Nu ai nimic, îţi jur, nimic grav! Mă ştii doar, eu spun omului verde în faţă ce are, nu? O să te refaci repede-repede! Aşa că, Piticot, ai răbdare şi eu o să-ţi explic imediat totul, îmi spuse în şoaptă doctorul cel tânăr. Şi care, nu pot să nu remarc, era tare frumuşel, arăta ca un artist de cinema dar, evident, nu-mi aminteam care...

         Pe urmă doctorul se întoarse spre asistenta care îmi scosese masca de oxigen şi-i spuse ceva încet. Aceasta a desfăcut imediat o fiolă, a tras conţinutul în seringă şi a înfipt apoi acul în punga cu perfuzie. A, nu, iar îmi dădeau ceva ca să dorm, am simţit cum mă cuprinde o moleşeală bine cunoscută, dar şi o senzaţie de bine, de linişte. Am încercat să spun:

         - Nu, opriţi-vă, nu mai vreau să dorm, vreau să ştiu cine sunt, vreau să ştiu de ce sunt la spital, vreau să ştiu ce...

         De data asta nici măcar nu s-a auzit vreun sunet din ceea ce voiam eu să spun, a fost doar un fel de mormăit înfundat. Până să adorm de tot, am mai auzit, ca prin vis, pe doctorul cel tânăr şi frumos spunând către cele două:

         - Vă rog să aveţi mare grijă, supravegheaţi-o tot timpul, o să mai trec şi eu peste vreo două-trei ore, nu vreau să se mai întâmple istoria de noaptea trecută. Şi trebuie să-i zicem şi poliţistului de la uşă, ăstuia nou, să fie mai atent ca celălalt!

          - Da, domnule doctor!

        Somnul mă cuprindea cu repeziciune, aşa că nu am înţeles prea bine înţelesul celor spuse. „Piticot, ai răbdare?”, „istoria de noaptea trecută”, „să-i zicem şi poliţistului de la uşă”, oare de ce-mi zice „Piticot”, ce istorie, şi de ce-mi trebuie un poliţist la uşă, ce însemnau toate astea? Nu mai eram în stare să gândesc logic, aşa că mi-am promis cu îndârjire că „o să mă gândesc la asta mâine” şi am adormit imediat după aceea.

                  

Gânduri livreşti

  

     Motto: "Scrisul ca o formă a rugăciunii." (Franz Kafka)

       Acum vreo trei ani m-am hotărât să scriu un roman. Începusem să "blogăresc", mai publicam câte ceva la o revistă culturală şi mă credeam deja o mare şi neînțeleasă romancieră. Ha, ha! Mare greșeală! V-am mai spus că, la început, am practicat scrisul în scop terapeutic (face bine la sănătate să împărtăşeşti cu cineva gândurile ce pot fi împărtăşite). Acum, apropo de ce spune Kafka, o să încerc şi versiunea asta. Dar vă spuneam de roman. Am început foarte vijelios şi m-am blocat complet după ce am scris primele cinci pagini. Titlul, absolut provizoriu şi neinspirat, era "Altfel". În câteva dintre postările următoare o să vă arăt, domniile voastre, ce am scris. Şi poate, peste alţi trei ani, de voi avea inspiraţie (că talent, hotărât, nu am!), am să sfârşesc romanul meu. Deci, capitolul I:

      Întâi mi-a revenit auzul. Cu ochii închişi, ameţită şi cu o durere surdă răspândită în tot corpul, am început, treptat, să aud paşii ce treceau încoace şi încolo, vocile unor oameni, zgomotul de uşi închise cu grijă şi un fel de piuit sacadat. Ăsta se auzea mai aproape de mine şi acum parcă era ceva mai rapid. Pe urmă, am simţit miros de medicamente, spirt, antiseptice. Era un miros care îmi amintea, ca prin ceaţă, de ceva dureros, de crize, de o masă de operaţii pe care eram întinsă, frică îngrozitoare, dureri. Eram într-un spital, mai mult ca sigur. Am deschis, cu mare greutate, ochii şi m-am uitat în jur. Da, într-adevăr, eram într-o cameră cu pereţi albi, întinsă într-un pat, iar pe faţă, peste gură şi nas, aveam un fel de mască prin care respiram. Iar de la pat porneau tot felul de tuburi, ce duceau la perfuzii şi aparate. Unul dintre aparate scotea piuitul acela monoton, care acum era rapid de tot. Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu mine? De ce mă aflam aici? Şi, mai ales, cine eram eu? Nu ştiu cum mă cheamă, nu-mi pot aminti, nu ştiu nimic despre mine, în mintea mea e un fel de gaură neagră. Şi eu simt, cu groază, cum mă prăbuşesc în acel adânc negru şi înfricoşător. Până să intru de tot în panică şi să încep să plâng în hohote, s-a deschis uşa şi s-au apropiat de patul meu un medic tânăr şi două asistente. Una dintre ele mi-a controlat acul înfipt în braţ, de fapt cele două ace, cel de la perfuzie, şi unul care nu ştiu la ce folosea. Cealaltă mi-a luat încet masca aceea de pe faţă. Doamne, ce uşurare! Puteam respira şi fără ea, dar acum, din cauza emoţiei, respiram gâfâind şi cu pauze. Îmi venea să plâng, să ţip şi eram total dezorientată, dar am încercat să mă stăpânesc pentru că voiam să aflu totul de la ei. Aşa că m-a uitat la doctor şi am întrebat repede:

         - De ce sunt aici? Ce e aici? Unde mă aflu? Sunt pe moarte? Şi, mai cu seamă, cine sunt eu?

         Astea erau doar câteva dintre sutele de întrebări pe care voiam să le pun, dar din gât nu mi-a ieşit decât un fel de hârâit ciudat, urmat de gâlgâieli şi tuse. Ah nu, nu se poate, nici să vorbesc nu mai pot? Ce se întâmplă cu mine?

Gânduri de iunie

      Am pus imaginea asta ca o compensaţie şi o slabă mângâiere, pentru că anul ăsta cireşe nu sunt, nici vişine, nici prune, nici mere, iar puţinele căpșune pe care le-am cules, erau cam fără gust şi anemice. Din acuza ploilor nesfârşite. Şi tot din cauza lor, în afară de iarbă care creşte voios, toate celelalte "culturi" ale mele nu prea vor da rezultate. Recunosc, nu sunt nici eu o mare specialistă în a le îngriji. Dar practic agricultură bio, nu? Şi o fac cu plăcere. Gândurile de iunie sunt uşor tristuţe, şi asta pentru că, ştiţi şi domniile voastre, în general, omul când nu are sănătate sau bani, îşi face griji şi, vorba lui Conu' Leonida al lui Caragiale, "omul, bunioară, de par egzamplu, dintr-un nu-știu-ce ori ceva, cum e nevricos, de curiozitate, intră la o idee; a intrat la o idee? fandacsia e gata!" Ei bine, eu nu prea am nici sănătate, nici bani. Plus că e greu să-mi mărturisesc şi mie însămi (darmite altora) că m-am cam lehămetisit de oameni care mint, de ipocrizie, de bârfe şi intrigi, de receptarea greşită a mesajului meu, de neînţelegeri, de zâmbete false şi de înşelătorii. Deci, chestia cu gândirea pozitivă o voi amâna un pic...