Gânduri livreşti

  

     Motto: "Scrisul ca o formă a rugăciunii." (Franz Kafka)

       Acum vreo trei ani m-am hotărât să scriu un roman. Începusem să "blogăresc", mai publicam câte ceva la o revistă culturală şi mă credeam deja o mare şi neînțeleasă romancieră. Ha, ha! Mare greșeală! V-am mai spus că, la început, am practicat scrisul în scop terapeutic (face bine la sănătate să împărtăşeşti cu cineva gândurile ce pot fi împărtăşite). Acum, apropo de ce spune Kafka, o să încerc şi versiunea asta. Dar vă spuneam de roman. Am început foarte vijelios şi m-am blocat complet după ce am scris primele cinci pagini. Titlul, absolut provizoriu şi neinspirat, era "Altfel". În câteva dintre postările următoare o să vă arăt, domniile voastre, ce am scris. Şi poate, peste alţi trei ani, de voi avea inspiraţie (că talent, hotărât, nu am!), am să sfârşesc romanul meu. Deci, capitolul I:

      Întâi mi-a revenit auzul. Cu ochii închişi, ameţită şi cu o durere surdă răspândită în tot corpul, am început, treptat, să aud paşii ce treceau încoace şi încolo, vocile unor oameni, zgomotul de uşi închise cu grijă şi un fel de piuit sacadat. Ăsta se auzea mai aproape de mine şi acum parcă era ceva mai rapid. Pe urmă, am simţit miros de medicamente, spirt, antiseptice. Era un miros care îmi amintea, ca prin ceaţă, de ceva dureros, de crize, de o masă de operaţii pe care eram întinsă, frică îngrozitoare, dureri. Eram într-un spital, mai mult ca sigur. Am deschis, cu mare greutate, ochii şi m-am uitat în jur. Da, într-adevăr, eram într-o cameră cu pereţi albi, întinsă într-un pat, iar pe faţă, peste gură şi nas, aveam un fel de mască prin care respiram. Iar de la pat porneau tot felul de tuburi, ce duceau la perfuzii şi aparate. Unul dintre aparate scotea piuitul acela monoton, care acum era rapid de tot. Doamne Dumnezeule, ce s-a întâmplat cu mine? De ce mă aflam aici? Şi, mai ales, cine eram eu? Nu ştiu cum mă cheamă, nu-mi pot aminti, nu ştiu nimic despre mine, în mintea mea e un fel de gaură neagră. Şi eu simt, cu groază, cum mă prăbuşesc în acel adânc negru şi înfricoşător. Până să intru de tot în panică şi să încep să plâng în hohote, s-a deschis uşa şi s-au apropiat de patul meu un medic tânăr şi două asistente. Una dintre ele mi-a controlat acul înfipt în braţ, de fapt cele două ace, cel de la perfuzie, şi unul care nu ştiu la ce folosea. Cealaltă mi-a luat încet masca aceea de pe faţă. Doamne, ce uşurare! Puteam respira şi fără ea, dar acum, din cauza emoţiei, respiram gâfâind şi cu pauze. Îmi venea să plâng, să ţip şi eram total dezorientată, dar am încercat să mă stăpânesc pentru că voiam să aflu totul de la ei. Aşa că m-a uitat la doctor şi am întrebat repede:

         - De ce sunt aici? Ce e aici? Unde mă aflu? Sunt pe moarte? Şi, mai cu seamă, cine sunt eu?

         Astea erau doar câteva dintre sutele de întrebări pe care voiam să le pun, dar din gât nu mi-a ieşit decât un fel de hârâit ciudat, urmat de gâlgâieli şi tuse. Ah nu, nu se poate, nici să vorbesc nu mai pot? Ce se întâmplă cu mine?