Gânduri blurate

  

 MOTTO: „Hai, cuțât, cuțât, cuțât/ De trei ori te-am ascuțât!” (Strigătură folclorică indignată)

         

          Nu știu dacă este tocmai corect titlul meu de astăzi („a blura” se referă mai mult la imagini, și n-am idee dacă este în regulă să fie astfel folosit, adică „în regulă” în ceea ce privește potrivirea de sensuri şi cea dintre determinat şi determinant - ha, ha, ha, recunosc acum că mă răsfăț un pic şi sunt ironică - în fine, să trecem mai departe), dar sunt încă prea supărată şi destul de prinsă cu tot felul de treburi presante ca să-mi mai pese. Oricum, am lăsat ceva vreme să treacă, pentru că, în ultimele trei săptămâni, dacă aş fi încercat să scriu ceva, textul ar fi fost plin de „beep”-uri sau, strict literar, de puncte-puncte. Aveam o pornire irepresibilă de a înjura (ceea ce nu mi se prea întâmplă des), de a pocni pe cineva în mutră (ceea ce nu mi s-a întâmplat niciodată, cred) şi de a folosi cuvinte dure şi neortodoxe. Pe lângă faptul că am muncit mult în această vară (şi am cheltuit o groază de bani) pentru a face nişte garduri de jur împrejurul grădinii, am făcut munca asta sisifică fără ca vecinii mei să contribuie cu ceva, deşi legea pământului (şi a bunului simţ) aşa susține, pe urmă am terminat banii şi a trebuit să mă împrumut (ceea ce, vorba bancului*, îmi repugnă!). Dar bomboana de pe colivă a venit odată cu hotărârea celor de la Electrica (mă rog, CEZ) de a-mi opri furnizarea de curent. Asta pentru că aveam contractul pe numele mamei (decedată în urmă cu patru ani).

     Deci, se trezesc ei acum, în 2013, că eu nu sunt în regulă şi mă uşurează de o groază de bani (ultima factură, plus taxă deconectare/conectare, plus regularizare). Chiar dacă eram în culpă şi chiar dacă voiau aşa de tare acea taxă de conectare, faza cu opritul curentului mi s-a părut că ţine de legile unui stat fascist, cu dictatură militară, sau, nu ştiu, unul mai tâmpit și mai absurd decât în scrierile lui George Orwell. La asta, bineînțeles, s-au adăugat drumurile prin caniculă spre birourile lor fiţoase, unde funcţionari cu salarii nesimţite te tratează cu vădită superioritate. De ce? Pentru că ei au Puterea. Nu există (cred?!) în zona noastră o altă companie de distribuţie/vânzare a energiei. Dar nu există nici o minimă cantitate de bun simţ. M-am trezit tratată ca o infractoare, de parcă le furasem acea energie electrică. Cred că mai lipsea doar să mă trimită la închisoare vreo două-trei zile, aşa, ca să-mi învăţ lecţia.

     Deci, gândiţi-vă, domniile voastre, câtă obidă şi câtă scârbă am putut adăuga eu, în acele zile, peste lehamitea și revolta pe care deja le simţeam cu privire la oamenii noştri politici, la aşa-zisul guvern şi la batjocura asta numită parlament. Am afirmat cândva că nu sunt capabilă de ură. Ei bine, credeţi-mă, încep să exersez, timid, sentimentul. De aceea am şi dedicat, cu graţie, imaginea de mai sus, cea cu tanti aceea în negru, cu coasa-n mână, tuturor şefilor burtoşi ai companiilor, tuturor funcționarilor incompetenți (şi, uneori, tâmpiţi şi răi), tuturor celor care fac legi idioate (sau pasibile de interpretări care le convin doar lor) şi, în fine tuturor celor care îşi bat joc de poporul român. 

      Azi mă opresc aici, căci deja m-am enervat. Iar.

* Bancul la care mă refer mi-l amintesc din timpul facultăţii. Unul dintre distinşii noştri dascăli de la Facultatea de Filologie din Timişoara ni l-a spus pentru a exemplifica pătrunderea neologismelor în mediul rural. Este despre doi ardeleni care vorbesc între ei:

-  Ioane, hai, mă, la crâşmă ş'om be ceva.

- Nţ!

- Hai, mă, măcar o glajă mică!

- Nţ!

- Da' de ce, mă?

- Îmi repugnă!