Gânduri despre ştiri

 

Motto: „Lumea este interesantă tocmai pentru că lucrurile nu se întâmplă aşa cum vrei" (Haruki Murakami)

    M-am gândit, în ultima vreme, că sunt prea izolată aici, acasă, în satul pitulat printre muscelele Muscelului, că „a-ţi cultiva grădina" e bine, dar poate e bine să mai vezi şi ce e în jur. Ştirile din politică, cum am mai spus, nu le mai ascult (sau, mai rar, citesc) pentru că îmi fac rău la sănătate. Și nu mă refer doar la sănătatea minții. Am pus, ilustrativ, imaginea asta cu ziarele care, până nu demult, constituiau „tabietul de dimineață" al fiecărui om ce se dorea bine informat. Acum, cred că majoritatea apelează la ştirile online. Bun, deci să vedem noutățile. Sau, ca să mă „aliniez” ironic la moda zilei, să urmărim „breaking news”. Ei bine, nu cred că mi-a reţinut ceva, în aceste știri, atenţia, aşa încât să mă opresc şi să reflectez, apoi să fac comentarii. Moartea lui Vadim Tudor, tragică şi venită mult prea devreme, s-a transformat într-un fel de bâlci televizat, la care nu am putut asista. Bun, premierul Victor Ponta e trimis în judecată, primarul Bucureştiului, doctorul Sorin Oprescu e la „răcoare", Ion Ţiriac a făcut o altă afacere bănoasă, se anunţă ploi şi vijelii în următoarele zile, refugiaţii continuă să fie o problemă, accidente rutiere, incendii, multe ştiri culturale interesante. Şi cam atât. Ah, ar mai fi ştirile mondene dar, să-mi fie cu iertare, şi astea, vorba bancului acela cu ardeleni, „îmi repugnă". Însă poate eu sunt de vină, că nu aprofundez subiectul şi întotdeauna mă grăbesc (pentru că mă plictisesc repede). 

Şi iar gânduri copy/ paste

            

 

                                                  Motto: 

"Singura cale de a scăpa de un dușman este să îl mănânci "

                                   (Proverb de-al canibalilor)

      Pentru că se practică intens chestia asta cu copy/ paste, mă conformez şi, din lipsă de timp şi de inspiraţie, copiez ce am scris acum vreo patru ani, dar nu e greşit,zic eu, doar sunt gândurile mele, sunt de acord şi azi cu cele scrise atunci şi, apoi, pot face ce vreau, nu? Doar e blogul meu...  

      Ca să parafrazez motto-ul, singura cale de a scăpa de nişte gânduri (idei, sfaturi, citate, prostioare, bla-bla-bla) este să le aşterni pe hârtie. Sau, mai nou, să le postezi pe blog. Eu una nu dau sfaturi decât când îmi sunt cerute, idei mai am eu din când în când (am momentele mele...), dar nu le consider pe toate demne de a fi împărtăşite şi altora, citatele, ei da, le folosesc cu voluptate, pun motto la orice însemnare, (mă tem că o să ajung să le pun şi în capul listei de cumpărături), cât despre prostioare, aferim, mă pricep şi la asta, să bat câmpii, înşirând platitudini. Astăzi (ca şi ieri) şi în zilele următoare voi înşira nişte sfaturi, idei, citate găsite de mine pe ici, pe colo. Nu ştiu cui o să-i folosească asta, dar perseverez. Deci:

      * Spune persoanelor pe care le iubeşti, că le iubeşti. 

      * Elimină din viaţa ta lucrurile neesenţiale (cum ar fi vârsta, înălţimea, greutatea)

      * Învaţă să spui "NU".

      * Nu te implica (prea mult) în problemele altora.

      * Munceşte, dar mai ia şi câte o pauză.

      * Găseşte plăcere în lucrurile mărunte şi aparent neînsemnate (a citi, a te plimba, a dormi, a mânca, a cânta, a admira o floare etc.).

      * Planifică-ţi ziua, dar lasă loc şi pentru neprevăzut.

Şi, cea de pe urmă zicere, ca un corolar:

      * Cel care râde la urmă, probabil că nu a înţeles gluma. (Murphism)

Gânduri despre salturi

      

   Tot bramburind pe cărările nesfârșite ale Internetului, am dat de două noţiuni: saltul cuantic şi saltul luminic. Noțiunile ţin de parapsihologie şi de literatura SF. Zilele astea din urmă, nu am făcut niciunul dintre aceste salturi, dar mă simt cam la fel de amețită. Sunt ca într-o nebuloasă. Şi am şi de ce. Am realizat, totuși, un salt. Păi, după săptămâni întregi în care mercurul termometrelor trecea voios peste 35 de grade Celsius, de ieri (sau alaltăieri?) plouă ca toamna şi sunt vreo douăzeci de grade mai puțin. Că plouă, asta e bine. Poate să plouă ca vara, ca primăvara sau ca toamna, nu-mi pasă. Dar schimbarea temperaturii mi-a dat peste cap amărâtul meu organism. Sunt o entitate meteo-sensibilă şi sunt complet debusolată. Nu că în mod obișnuit aş fi vreo fiinţă foarte rațională, echilibrată şi sigură pe ea, o, nu!

GÂNDURI ŞI POVEŞTI

  

    Pe la începutul anilor ’80, jună profesoară de franceză, mă găseam pe plaiurile Vrâncioaiei, în comuna Păuneşti, unde am „dăscălit” apostoleşte vreo opt ani. Când mă întorceam dintr-o vacanţă de iarnă, petrecută în Domneştiul natal, am avut surpriza să văd că satul era înzăpezit, drumul era înzăpezit, deci nu prea aveam cum ajunge acolo. Am dat telefon, de la un han aflat la răscruce de drumuri şi, de la şcoală, directorul adjunct, profesor de matematică, îmi spune să stau liniştită, că o să vină să mă ia cu o sanie. Ah, domniile voastre, imediat neuronii mei responsabili cu imaginaţia au luat-o razna, au început să zburde voios, aşa că m-am şi văzut, înfăşurată în blănuri, într-o sanie mare, trasă de doi cai albi, cu clopoţei în coamele împletite, zburând printre fulgii de zăpadă care se jucau prin văzduh. Cred că auzeam chiar, în fundal, acorduri suave din valsul lui Strauss, „Povestiri din Pădurea Vieneză” (sau, mă rog, pentru a păstra culoarea locală, acorduri din „Sanie cu zurgălăi”). După vreo oră şi jumătate, apare bravul director, împreună cu un om din sat, cu ceva care, cel puţin în accepțiunea mea, nu se putea numi sanie, căci era un buştean ceva mai lat, cioplit ca o bancă fără spătar, şi care avea nişte scândurele pe care puteai sprijini picioarele. Deci, cu bagajele între noi, eu şi directorul am încălecat pe această ciudăţenie trasă de un cal care, după cum mi s-a părut mie, era şi el destul de jignit şi sastisit că a trebuit să fie scos din grajd pentru a face cu noi o aşa călătorie prozaică. Ne-am zgâlţâit pe cei şase kilometri de drum plin de mormane de nea, pendulând în dreapta şi în stânga şoselei şi afundându-ne de vreo câteva ori în şanţ. Eram tânără şi cu simţul umorului intact (acum, este şi el uşor obosit), aşa că, până am ajuns la destinaţie, deja făceam haz de necaz şi râdeam cu gura până la urechi, şi de comicul situaţiei, dar şi de prăpastia dintre aşteptările mele şi „cruda realitate”. Dar, când am ajuns în sat, gazda mea, doamna Olga Gorghiu (care era foarte drăguţă şi cu un suflet mare, basarabeancă, învăţătoare pensionară) mă aştepta cu masa pusă şi o carafă de vin fiert, aşa că m-am împăcat repede cu realitatea, lăsând visele deoparte. De fapt, trebuie să vă mărturisesc, domniile voastre, că rememorarea acestui episod, destul de hazliu, din viaţa mea, m-a făcut să mă felicit, încă o dată, că am încetat să mai dau aşa multă importanță visatului-cu-ochii-deschişi (excepție făcând momentele când scriu), căci astfel nu mai sunt aşa des dezamăgită. (Fragment dintr-un articol pe care l-am publicat într-o revistă locală intitulată "Pietrele Doamnei")

Gânduri regăsite

      Iată nişte gânduri care nu-mi aparţin, le-am găsit pe imensul ocean al Internetului şi, după cum se vede, autorul e anonim. Un bărbat, un necunoscut. Unele dintre aceste gânduri seamănă cu ale mele, altele nu. Dar, dacă autorul celor scrise mai jos a fost sincer, atunci cred că-l invidiez un pic: e un om care şi-a găsit un echilibru, pare aproape fericit.

    „Am divorţat. Da… de mult timp am divorţat de amărăciune, de tristeţe, de invidie şi egoism, de ranchiună, de faţă posacă, de gânduri rele despre ceilalţi, de clasificările grosolane şi ieftine despre fiinţele umane. Am divorţat de singurătate, de ignoranţă spirituală, de ipocrizie, de lipsă de sensibilitate. Am divorţat de mediocritate, de aroganţă şi obrăznicie, de injurii, de a gândi că sunt mai bun decât ceilalţi. Am divorţat de tot negativismul care mă priva de a fi o persoană fericită şi onestă cu mine însumi. Am divorţat de neliniştea şi stresul de a căuta aprobarea celorlalţi, de a-i impresiona cu felul cum mă îmbrac, unde locuiesc, cu maşina mea, locurile pe care le frecventez, cum îmi decorez casa. Nu mă mai manifest exagerat asupra lucrurilor mărunte sau mari. Îmi fac alegeri proprii, fiind propriul meu stăpân, fără să mă las guvernat de viaţa socială şi de ceea ce se vorbeşte. Acest divorţ mi-a servit ca să mă accept aşa cum sunt, cu fizicul meu şi cu felul meu de a fi. Accept, de asemenea, lucrurile care mă înconjoară, fără să mă plâng pentru ele: clima, zgomotul, lumea ingrată, plângăreaţă, intrigantă. Caut să n-o frecventez prea mult, ca să nu mă destabilizeze. Totul face parte din lumea mea, din lumea naturală, şi o accept ca un copil care vede totul şi nu se supără. Am divorţat de sentimentul de vină şi de toată neliniştea care se produce când folosesc momentele prezente, imobilizându-mă, pentru faptele care s-au petrecut în trecut. Recunosc că am făcut greşeli şi voi încerca să nu le mai repet. Am divorţat de a mă lamenta pentru ceea ce a fost în trecut şi, cu atât mai mult, să fac eforturi să-i consider vinovaţi pe alţii. Astfel, am renunţat la imaginea mea amărâtă şi am descoperit că e mai bine să înveţi din trecut, decât să te plângi de ceea ce s-a întâmplat deja. Aşa că sunt burlac de aceste sentimente rele, sunt căsătorit cu fericirea, căreia îi promit să-i fiu fidel pentru tot restul zilelor mele. Este bine să fii fericit şi să trăieşti aşteptând o nouă zi cu expectative, de a crea vise, ca apoi să te trezeşti şi să începi să le realizezi, să întâlneşti mulţi prieteni care stau în acest moment aşteptând să venim şi să le spunem ceva de bine, sunt fericit că pot să fac diferenţa, chiar şi de la distanţă. Să ştiu că, prin cuvintele mele, am putut să fac pe cineva să se simtă bine, ca pot să întind o mână şi să ajut fără să fac atâta caz. Simplu, sunt fericit că sunt viu şi pot să scriu această notă. Şi să ştiu că aş putea călători fără să am nevoie de bilet de avion, de vapor sau de tren, că sunt mai rapid în a-mi dedica afecţiunea şi că nu plătesc excesul de bagaj. Sunt atât de fericit să-mi deschid mail-urile şi să citesc mesajele prietenilor mei, mă simt fericit de faptul că, trimiţându-mi un mail, şi-au amintit că exist şi, prin el, mi-au dat un salut de prietenie. Mă umplu de bucurie să pot întâlni acest frumos sentiment pentru lucruri atât de vulgare sau banale pentru unii… dar atât de speciale pentru mine.” (Autor necunoscut)

Gânduri de vineri

E vineri. Primul gând de azi este cel legat de Vineri, personajul din cartea lui Defoe. Asta şi ca o rememorare a timpului când eram copil şi romanul ăsta m-a încântat, şi ca o reiterare a ideii (în care eu cred cu tărie) că unele întâlniri pot fi providențiale. A doua gândire absolut "abisală" ( şi căreia i se potrivește, autoironic vorbind, replica Efimiţei din celebra piesă a lui Caragiale: "Ei! Cum le spui dumneata, să tot stai s-asculți; ca dumneata, bobocule, mai rar cineva") este că în zilele astea de când sunt pensionară am două opţiuni. Prima, să mă las copleșită de lipsa mijloacelor materiale, de haosul general şi de alienarea în care trăim, precum şi de multele lucruri pe care le am de rezolvat. Singură. A doua este de a considera că mă aflu într-un continuu week-end (asta apropo de vineri, prima zi de mini-vacanță), nu am nicio grabă (şi nicio grijă), mă simt foarte bine, gândesc pozitiv, bla-bla-bla. Ei bine, mărturisesc, domniile voastre, că uneori aleg prima variantă, alteori a doua. Azi chiar mă simt bine, după canicula înfiorătoare din ultimele săptămâni, a plouat un pic şi totul e o.k.

Gânduri călduroase

    Motto: "Fericire: să ai căldură în iglu, petrol în lampă şi liniște în suflet". (Proverb eschimos) 

    Am găsit undeva zicerea asta, e înțeleaptă, dar pe mine m-a atras doar cuvântul "iglu". Nu ştiu cum vă afectează pe domniile voastre canicula din ultimele zile, dar pe mine mă dă gata. Doar dimineața foarte devreme şi seara târziu pot "funcţiona" la capacitate maximă, în rest mă mişc au ralenti, nu sunt în stare să fac mare lucru şi, uneori, parcă şi gândurile mi se lichefiază. Nu am chef de mai nimic şi, când mă uit afară, am impresia că sunt într-un film al lui Tarkovski, un SF, nu se mişcă nici măcar o frunză, pe drum nu e nimeni şi soarele arde în duşmănie. M-am interesat, după vreo două săptămână de (să-i zicem) izolare, ce se mai petrece prin ţară şi prin lume. Păi, nimic îmbucurător, aş zice. Criză în Grecia (parcă numai acolo!?), violatorii din Vaslui, noul cod fiscal, primul ministru şi preşedintele purtându-se ca nişte personaje burleşti (ca să fiu politicoasă), cod portocaliu de caniculă (ha!), accidente, crime, premii la olimpiade (nu, nu doar în sport), cărţi noi etc. Sar graţios peste ştirile mondene. Apropo de primul ministru şi de preşedinte, li se aplică foarte bine (şi nu numai lor, majorităţii politicienilor), bancul în care, la întrebarea existenţială "Ce aţi face dacă ar trebui să salvaţi de la înec doar o persoană şi aţi avea de ales între primul ministru şi preşedinte?", se răspunde sincer şi la obiect: "Aş sta pe mal şi aş bea o bere!"