Gânduri care fac TIC -TAC...

Am văzut mereu, prin filmele americane, femei de carieră, frumoase, deştepte, iubite, respectate (mă rog, v-am zis, erau din filme), şi care aveau deodată un fel de moment panicat, tragi-comic, în care realizau că timpul trece, ceasul lor biologic ticăie disperat și, gata, hotărau ele, era cazul să facă un copil! Asta nu are absolut nicio legătură cu mine, ce spun au aici pare (şi este!) dintr-un univers paralel, deci nuanța aceea autobiografică de tipul "dragă jurnalule" e exclusă. Atunci, care-i rostul? Păi este acela că eu refuz să mă mai stresez de acest obsesiv "tic-tac", am ajuns, mulțumesc lui Dumnezeu, într-un punct al existenței mele în care nu mai contează decât clipa de față. Ceva regrete am, recunosc, dar voi lucra şi asupra lor. Nu reuşesc mereu să fac ce vreau, dar trăiesc doar în prezent. Şi nu-mi fac niciun fel de planuri. Tic-tac...

Gânduri despre poezia unor vorbe

 
    Iată, domniile voastre, câteva versuri scrise de Octavian Paler, pe care le-am găsit căutând cu totul şi cu totul altceva şi care mi-au plăcut mult:
"Ţi-aş spune ceva,
despre noi,
despre zăpada de-afară,
despre dragostea mea.
Ţi-aş spune ceva,
orice,
numai să nu crească iarba tăcerii între noi.
Ţi-aş spune ceva,
ce-ai ştiut,
sau ce ştiu,
dar a-nceput să crească iarba tăcerii între noi
şi s-au rătăcit sunetele din cuvântul târziu."

Gânduri despre Balcic

        Al treilea loc unde voiam să călătorim împreună (imaginar, bineînţeles) este Poiana Narciselor. Zic „voiam”, pentru că între timp, eu chiar am fost într-un loc nemaipomenit de frumos, aşa că vă voi împărtăşi impresiile dintr-o călătorie cât se poate de reală. După câţiva ani buni în care aproape că nu am ieşit din casă (prin casă înţelegând eu Domneştiul, unde am norocul să locuiesc), anul acesta am plecat, pentru a doua oară în viaţa mea, chiar din ţară. O schimbare totală. Acum, să nu vă închipuiţi domniile voastre că m-am dus în Hawaii, nu, am fost doar până în Bulgaria, la Balcic. Şi asta pentru că fratele meu şi cumnata mea m-au luat cu ei acolo, căci altfel vă istoriseam iar o frumoasă călătorie imaginată de mine.Şi, îmi pare rău să o spun, pentru că am în mine un soi de patriotism care văd că nu prea se mai poartă în zilele noastre, (şi anume acel sentiment că ţi se rupe inima în două din cauza ţării tale şi să recunoşti, totodată, că eşti incapabil s-o ajuţi), dar bulgarii, cel puţin în privinţa turismului, ne-au întrecut categoric. Şi nu e vorba numai de dotările staţiunilor, de şosele, de curăţenie, de preţuri, e vorba de atitudinea faţă de turist. Ştiu că se aud poveşti înfiorătoare cu vameşi care te jecmănesc, cu furturi din maşini şi multe altele, dar în Balcic eu am văzut numai amabilitate, flori, curăţenie, atmosferă degajată de vacanţă şi un cer mai albastru ca oriunde.
       O.k., erau şi câţiva câini vagabonzi şi chioşcuri din acelea kitsch care sunt peste tot şi pe litoralul nostru, dar ei aveau şi altceva, pe când noi, în afară de păgubosul logo cu „frunza verde”, nu prea avem cu ce ne lăuda. A trebuit să fac un efort, bineînţeles, ca să trec peste sentimentul de amărăciune că Balcicul, ca şi întreg Cadrilaterul, nu mai este al nostru, dar asta este, istoria nu este mereu dreaptă şi eu nu pot susţine că ştiu adevărul în această dispută teritorială. Deci, odată revenită în prezent, este clar că primul drum pe care l-am făcut a fost la Castelul reginei Maria a României. A fost pentru mine o adevărată încântare. Este situat chiar la malul mării, pe un deal superb, terasat, unde era fostul domeniu, amenajat ca o imensă „expoziţie” de grădini, în stiluri diferite, transformat acum în grădină botanică, aflată sub îngrijirea Universităţii din Sofia.

 Castelul, de fapt o vilă imensă, albă, cu acoperiş de ţiglă şi un minaret, este chiar la ţărmul Mării Negre şi este construit în stil maur, cu ceva influenţe mediteraneene. Se mai numea şi „Cuibul liniştit”, iar interiorul, văruit în alb şi mobilat cu simplitate şi mult stil, aminteşte încă de regina Maria, deşi nu se mai păstrează de pe vremea ei decât câteva mobile şi tablouri, ca de o personalitate puternică (şi controversată), cu o viaţă pusă în slujba unei ţări şi unui popor pe care le-a iubit cu pasiune. Din păcate, în niciunul din înscrisurile din interior sau din exterior nu se spune că Maria a fost regina României, se pomeneşte de ea ca şi cum ar fi un personaj de poveste. În afară de castel, mai sunt încă nouă vile, împrăştiate pe tot domeniul (mărturisesc că nu le-am vizitat pe toate, nici nu ştiu dacă se poate), apoi Templul apei, Labirintul cretan, capela Stella Maris, unde a stat, într-o casetă de aur, inima reginei Maria, până la retrocedarea Cadrilaterului, fiind apoi mutată la Bran, alt loc drag sufletului ei. Nu ştiu dacă inima ei şi-a găsit liniştea, căci regele Mihai, nepotul ei, a cerut să fie înapoiată familiei, pentru a odihni, împreună cu trupul reginei, la mănăstirea Curtea de Argeş, dar Ministerul Culturii, în a cărui custodie este, aşteaptă lămurirea situaţiei castelului Bran, care este revendicat de moştenitorii familiei regale.

 Dar să ne întoarcem la Balcic. La străduţele sale înguste, cu un farmec aparte, la cerul său azuriu şi la Castelul care l-a făcut celebru. O altă încântare a ochiului şi a sufletului, pe lângă clădiri, este imensa grădină care le înconjoară şi unde se pot vedea tot felul de arbori şi flori, fântâni arteziene şi cascade. Dacă rezişti sutelor de trepte, plimbarea va fi memorabilă. Trebuie neapărat să mă reîntorc acolo, cândva, pentru că într-o singură vizită este imposibil să descoperi şi să admiri totul. Dar măcar asta a fost o vizită adevărată, nu? De data viitoare, mă voi reîntoarce însă la vizitele mele imaginare, asta dacă nu mă va revolta ceva foarte tare şi voi scrie unul dintre pamfletele mele politice (mă rog, un fel de indignări transpuse în scris şi împărtăşite şi domniilor voastre, nu ştiu dacă merită numele de pamflete...) sau vreo poezie, în funcţie de ce inspiraţie voi avea la acel timp.

Gânduri pioase

       Nu mi-am mai aşternut de mult gândurile pe hârtie (mă rog, asta era expresia mai demult, când chiar le aşterneam pe hârtie, o folosesc în continuare), şi nu din cauză că nu ar fi meritat să fie notate, ci pentru că nu am avut vreme. Acum sunt ceva mai liniştită (în fine, exceptând căldurile de nesuportat, lipsa banilor, singurătatea, şi gândul timid, căruia mereu îi dau la cap, cum că sunt prea letargică, că nu realizez nimic important), aşa că am să scriu mai jos câteva ziceri înţelepte ale părintelui Iustin Pârvu, de la Mânăstirea Petru Vodă. Am ce învăţa din ele. Le-am gândit şi eu de multe ori, dar domnia sa le spune mult mai bine. Iată-le:

     "Este har...
   ... să iubeşti fără să fii iubit...
   ... să slujeşti fără să fii preţuit...
   ... să dăruieşti fără să ţi se recunoască...
   ... să ierţi fără să fii iertat...
   ... să-l susţii pe cel care te-a lepădat...
   ... să rămâi liniştit, deşi eşti nedreptăţit...
   ... să te încrezi, deşi nu vezi faţă în faţă...
   ... să crezi, deşi nu eşti pe deplin lămurit...
   ... să taci, pentru a nu face rău aproapelui...
   ... să vorbeşti, de dragul adevărului...
   ... să înduri fără să murmuri, fără să cârteşti...
   ... să-ţi aparţină totul, dar tu de toate bucuros să te lipseşti...
   Luptă-te, suflete, ca să primeşti acest har!"
 

Gândurile, nişte hazuri de necazuri

     Mă gândeam deunăzi, cu oarece nostalgie, recunosc, la puzderia de bancuri de dinainte de 1989, mai cu Bulă, mai seci, mai din ălea spuse pe şoptite unora în care aveai maaare încredere (şi care, pe urmă, aflai că te-au turnat la activistul de partid sau, şi mai grav, la Securitate...), bancuri care, pe atunci, aveau farmecul frisonant al unei pseudo-ilegalităţi. Şi care mai apoi, după 1990, au cam dispărut, aş zice. Ce, chiar nu mai avem umor? 
     Şi iată că reîntâlnesc ieri o zicere care m-a făcut să râd zile în şir, săptămâna asta, de câte ori mi-am amintit-o. Nu mai ştiu când am citit-o prima oară, dar e de milioane. Şi e un adevăr vechi, de când lumea. A spus-o Ion Creangă şi zice aşa: "Ştiu că sunt prost, dar când privesc în jur, prind curaj!" Aş zice că forma pentru feminin e la fel de valabilă. Este, de fapt, opusul a ceea ce credem, mulţi dintre noi (uneori, absolut eronat!), despre noi, în relaţie cu "ceilalţi". În sensul că proştii sunt ceilalţi. Şi, mulţi dintre noi, greşim. Dar, dincolo de umorul de netăgăduit al zicerii, este un adevăr trist: dacă uneori chiar suntem proşti, noi singuri ne impunem limitele, nu ceilalţi. Pentru că prostia nu e contagioasă...

Gânduri sau vise?

       Pe vremea când eram mult mai tânără (nu, nu chiar aşa de tânără ca în poză, sau poate doar în ceea ce priveşte mintea) am încercat, ca tot omul cu "naturelul simţitor", (nene Iancule, sal'tare!) să scriu şi eu poezii. Erau proaste. Dar erau sincere şi, în momentul respectiv, mi se păreau o.k. Acum mă fac să zâmbesc. Sau să mă ruşinez. Nu, e cam mult spus, aş zice că mi-e un pic jenă. Iată una dintre aceste "poezele", pe care am scris-o după ce am citit Shogun de James Clavell. Care, da, la momentul acela, chiar mi-a plăcut foarte mult. Sunt evidente trimiterile, e evidentă lipsa de talent, dar eu tot o s-o transcriu mai jos:

                                          VISE

                          Visez la o vacanţă în Hawai,
                          Visez la violetele de Parma,
                          Visez la o pagodă din Chitai.
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)
                          Visez să nu mai fie oameni răi,
                          Visez ca luptele să îşi sfârşească larma,
                          Visez încă la ochii tăi.
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)
                          Visez la ninja şi la samurai,
                          Visez ca-n tot să fie dharma,
                          Visez că în Japonia e Rai.
                          (Dar visele rămân doar vise. Karma!)
                           
                            
           

Gânduri ciudate

   E iunie. Şi e groaznic de cald. Deci alt motiv să nu scriu. Ştiu, găsesc tot felul de pretexte, dar adevărul adevărat este că nu mai am inspiraţie. Iar. De fapt, nici nu ştiu dacă am avut inspiraţie vreodată, am fost doar sinceră şi am aşternut "pe curat" câteva dintre gândurile şi sentimentele mele. Doar câteva. Pentru că nu găsesc de bonton să-ţi dezgoleşti complet sufeltul. E indecent. Acum, de exemplu, mă gândesc cât sunt de ciudate gusturile mele în ale filmelor şi serialelor. În afară de serialele coreene, care au fost o plăcută surpriză pentru mine şi care sunt un capitol aparte, îmi plac ficţiunile despre chestiuni care, în realitate, mă cam înspăimântă. Îmi plac cărţile, filmele şi serialele cu crime, cu investigaţii, cu fenomene paranormale, cu avocaţi, cu spitale, deci tot ceea ce nu prea suport eu, de fapt, în viaţa cea de toate zilele. Dar de ce m-oi fi mirând, când eu sunt un ghem încurcat de contradicţii (şi nu prea reuşesc să mi le pun de acord). Da, mă uimesc uneori pe mine însămi. Gata, e prea cald şi voi continua să scriu în zilele următoare, dacă îmi va veni vreo idee de Doamne-ajută. Bine, pa! (Mi-a plăcut la nebunie replica asta, spusă abrupt la finalul unei convorbiri telefonice-interviu, de un reporter de la un post de radio).