Gânduri care au poftă de-un șerbet

 

MOTTO: „Nu specia cea mai puternică supraviețuiește, nici cea mai inteligentă, ci aceea care se adaptează cel mai bine la schimbări.” (Charles Darwin)

După ce ieri după-amiază a trecut prin Domnești o ploaie „furtunoasă”, cu vânt și fulgere, azi e ceea ce numim „ploaie liniștită de toamnă”. Ploaia, împreună cu cele 16 grade Celsius și-au unit forțele pentru a mă convinge că e TOAMNĂ. Păi, uite că nu vreau să fiu convinsă, știu că e toamnă, dar eu am acum alte gânduri, cam pofticioase, recunosc, și anume că tare aș mânca niște șerbet. Pe la „magazinele alimentare” din satul meu nu am mai văzut așa ceva de nici nu mai țin minte când. Iar prepararea lui în casă, la care îmi amintesc foaaarte vag că am asistat-o pe maică-mea în vremea tinereții mele, mi se pare destul migăloasă și plină de risc, deci nicio șansă de a încerca. Deci mă voi mulțumi să cumpăr în zilele următoare câteva bomboane fondante. „Fondant” a fost cuvântul aleatoriu de astăzi, de unde și „dizertația” despre șerbet. Cuvântul lunii a rămas „beizadea”. Despre asta, pentru că societatea noastră actuală e plină de beizadele, o să citez puțin dintr-un excelent articol al doamnei Rodica Zafiu, găsit tot pe Dexonline:

„Uzul peiorativ se bazează pe degradarea comică a semnificației (de la „prinț” real la „pretins prinț”, „ins care se crede prinț”), dar și pe conotațiile balcanice ale termenului (asocierea cu alte turcisme din sfera corupției și a decăderii) și chiar pe forma feminină, care intensifică valoarea negativă a insultelor aplicate cu precădere bărbaților (haimana, lichea, hahaleră etc.). Cred că termenul nu și-a epuizat niciodată potențialul ironic, chiar dacă dicționarele noastre moderne (DEX, DU, DEXI) îl înregistrează, sec, între arhaisme (și Emil Suciu, în „Influența turcă asupra limbii române”, II, „Dicționarul cuvintelor românești de origine turcă”, Editura Academiei Române, 2010, îl consideră „rar”). Moda jurnalistă actuală e un argument pentru a consemna și în dicționarele curente sensul ironic – persistent, viu – al turcismului „beizadea”. Succesul său actual se explică în parte prin golul lexical pe care îl umple: ideea exprimată în franceză, de exemplu, prin formula „fils à papa”, implicând avantajele nemeritate obținute de cineva prin poziția părinților, este sugerată în română prin sintagme mai puțin fixate: copil de bani gata, copil de ștab etc. „Prințișorul”, desemnare peiorativă care circula în perioada comunistă cu referire la Nicu Ceaușescu, are mai puține șanse de extindere astăzi, când pare – cel puțin în lexicul manelelor, în extindere în limbajul curent – un epitet întru totul apreciativ, lipsit de ironie și autoironie. Nu ne rămâne deci decât să recurgem din nou la rezerva solidă de turcisme pitorești.”

(„Beizadea” -  Articol de Rodica Zafiu din seria Păcatele limbii. A fost publicat în România literară, nr. 31/2011)

P.S. Am lăsat baltă „proiectul” cu Zilele Internaționale, deja nu mai prezintă interes pentru mine. 

Altă variantă a citatului din motto, găsită pe câmpiile Internetului:

„În lupta pentru supraviețuire, cei mai puternici câștigă în fața rivalilor lor, deoarece reușesc cel mai bine să se adapteze mediului.” (Charles Darwin în „Originea speciilor” - 1859)