Gânduri despre dedicații

Tema zilei de astăzi este: poezii dedicate orașelor. Gândurile despre aceste dedicații, poate mâine, poate poimâine, poate peste o săptămână. Deci:

 

Adrian Păunescu, „Îndrăgostit de București”

„Nu știu de ce, pe cât m-afund în viață
mă simt atras de fleacuri omenești,
și-mi place-n anotimpul de vacanță
să-ntârzii, să rămân în București.

De el ne-am săturat, dar el ne place,
el e un prag lovit să vezi alt prag,
și-acum, când sunt sătul de locul zilnic
mă simt golit și-mi e deodată drag.

Pe piatra lui am tot bătut cadență
și-am s-o mai bat atât cât voi trăi,
spre un Olimp ascuns pe orice stradă
în căutarea marii poezii.

Aici m-au sufocat cu dulce teii
și au trecut aiurea anii mei
aici copiii mi-au venit la viață
și am născut și-am îngropat idei.

La București, copilăria toată,
visam s-ajung să pot și eu vedea
celebrii câini ce au covrigi în coadă
și să-ntâlnesc și eu pe mama mea.

Eu vara aș iubi-o pe orbește,
dar simt că toamna-i anotimpul meu,
când frunze și lumini pe bulevarde
mai dau halou părerilor de rău.

Când pe terase se mai bea o bere
și oamenii romanțe triste vor,
și-n curți se face vin din must de struguri
și toți bucureștenii au umor.

L-am părăsit destul, ca azi să-l caut
și să-l găsesc întotdeauna treaz,
nu este el cel mai frumos din lume,
dar cel mai drag ne e în orice caz.

Mă pregătesc să fug din nou în țară
și să câștig aripi dumnezeiești,
să pot gusta melancolia toamnei
în fiecare colț de București.”

(3 august 1989)

 

&

 

Nichita Stănescu, „Odă la vadul națiunii noastre”

„Sfântul Câmpu-Lung Muscel

stă-n triunghiul isoscel

al treimii nelegate:

om, cetate, libertate.

Inima aici mi-aş pune-o

sora Iarbă, frate Pruneo,

şi și sufletul acel

de câmp lung cu muşchi pe el.

Ah, aici la vadul unde

naște omul-om, oriunde

şi e iarna, primăvară

şi mi-e luna nouă, vară

şi luceafărul mi-e văr,

şi tristețea adevăr...

Sfântul Câmpu-Lung Muscel

e triunghiul isoscel

Basarabilor cei lungi

cu ochi negri şi cu pungi

şi-al haiducului Muscel

Radu, Radu-lu Anghel

pe care-l despuşc acum

de argintul lunii, brun.”

(Poezie scrisă pe 3 decembrie 1974, „acasă la Tom”, adică în casa lui Gheorghe Tomozei, de la Câmpulung)

 

&

 

George Topîrceanu, „Salut, Iași!”

„Te salut, oraș romantic, plin de parcuri și de flori

Unde noaptea stau de vorbă trubadurii visători

Cu tăcerea de pe uliți, cu trecutul și cu luna...

Te salut, oraș istoric, oropsit ca-n totdeauna!

Tu, oraș de harnici dascăli, de poeți și cărturari,

Leagănul atâtor gânduri și-al atâtor fapte mari,

Care-ai adunat în juru-ți, ca un jar incandescent,

Tot ce e inteligență, suflet mare și talent.

Te salut, oraș din basme, cu conture iluzorii,

Străjuit de șapte dealuri încărcate de podgorii!

Te salut, oraș-grădină cu castanii tăi feerici,

Și cu turnurile tale -și cu cincizeci de biserici,-

Blând oraș de-odinioară, melancolic și tăcut,

Unde fiecare piatră ne vorbește de trecut,

Unde vechea strălucire îngropată’n pergamente,

Se ridică mai curată din pioase monumente

Ce-n sclipirea dimineții despre alte vremi vorbesc:

Cetățuia... Trei Ierarhii... Sfântul Neculai Domnesc...

Te salut, oraș al păcii, al poeziei și-al iubirii,

Unde se întrec în grații fetele cu trandafirii,

Unde primăvara cerul e albastru ca cicoarea

Și din fiece ogradă liliacu’și plouă floarea

Peste ziduri învechite, peste garduri, la răscruci...

Tu, oraș cu arzătoare și cu gingașe duduci,

Care-au moștenit în zâmbet ca și’n tremurul de gene

Frumusețea legendară a femeii moldovene!

[…]

Te salut, oraș arhaic, plin de suveniruri sfinte!

Te salut cu toată stima, te salut și... n’am cuvinte.”

(Poezia a fost publicată în „Calendarul Iașului” în anul 1933)