Gânduri ezitante

  MOTTO: „Atunci când zăpada se așterne peste pământ, îmi pot închipui că pășesc peste nori.” (Takayuki Ikkaku)

 

   Mda, cred că ați ghicit deja, domniile voastre, afară a început iar să ningă. După câteva zile de ploaie măruntă, astăzi, după o lapoviță indecisă, se așterne acum zăpada. Dar nu despre căderea feerică a fulgilor de nea vreau eu să scriu, ci despre îndelungatele mele ezitări în acțiunea de a-mi aduna ceea ce am scris până acum și a publica aceste gânduri ale mele. Și nu e vorba doar de bani (deși, pentru mine, e și asta o problemă), ci e teama că nu va interesa pe nimeni bătutul meu de câmpi, oamenii au alte griji, alte interese, prea puțini își găsesc timp să se aplece asupra paginilor unei cărți. Și, pe când tot ezitam așa, mi-au venit în minte vorbele cronicarului moldovean, vorbe pe care le-a pus la începutul scrierii sale. Acuma, să nu credeți că mă compar eu cu marele logofăt și istoric, nu, pur și simplu textul (destul de cunoscut, de altfel) se potrivește la ceea ce mă gândeam eu și apoi, are o frumusețe aparte. Iată-l:
„Începutul țărâlor acestora și neamului moldovenescŭ și muntenescŭ și câți sunt și în Țările Ungurești cu acest nume, români și până astăzi, de unde suntŭ și de ce seminție, de când și cum au dăscălecat, acéste părți de pământŭ, a scrie, multă vréme la cumpănă au stătut sufletul nostru. Să înceapă osteneala aceasta, după atâta véci de la discălecatul țărâlor cel dintăi de Traian împăratul Râmului, cu câteva sute de ani peste mie trecute, să sparie gândul. A lăsa iarăș nescris, cu mare ocară înfundat neamul acesta de o seamă de scriitori, ieste inimii durére. Biruit-au gândul să mă apucu de această trudă, să scoț lumii la védére felul neamului, din ce izvor și seminție suntŭ lăcuitorii țărâi noastre, Moldovei și Țărâi Muntenești și românii din Țările Ungurești, cum s-au pomenit mai sus, că toți un neam și o dată discălecați suntŭ (...)” (Miron Costin, „De neamul moldovénilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor”)

Ultimele frunze ce cad peste gânduri...

E sfârșit de noiembrie și iarna se apropie cu pași molcomi de omăt. Azi mi-am amintit, văzând în teiul de la poartă o ultimă frunză, o poveste pe care am citit în copilărie și care m-a emoționat mult. Nu-mi mai amintesc autorul, nici istorioara în amănunt, îmi amintesc doar emoția de atunci. Am găsit-o spusă de altcineva, care o găsise pe Facebook și, leneșă cum sunt, am preluat-o, și v-o spun și domniilor voastre: 

„Se spune că odată, n-are importanță când, undeva, n-are importanță unde, trăiau într-o căsuță dărăpănată două fete, două surori, cele mai sărace din lume. Căsuța avea numai două odăi. Într-una stăteau ele, în cealaltă își ducea zilele un bătrân culegător de zdrențe, căzut în patima beției. Un bețiv liniștit și trist. Una din fete, cea mare, muncea din greu ca să aibă cu ce s-o crească și pe sora ei mai mică. N-aveau părinți, erau singure pe pământ. Într-o toamnă fata cea mică s-a îmbolnăvit. A făcut febră mare, nu mai mânca, nu mai vorbea, părea că vrea să moară. Cu multe rugăminți, cu lacrimi, sora mai mare a reușit să înduplece un doctor să vină la patul bolnavei. Acesta a consultat-o cu grijă și când a terminat a făcut un gest de neputință. A vorbit cu mare tristețe în glas: 

- Aș fi vrut să-ți dau vești bune, dar nu pot să te mint. N-ar folosi la nimic... Cum să-ți spun eu?! Vezi, când în copăcelul din fața geamului vostru n-o să mai fie nicio frunză, atunci n-o să mai fie pe lume nici surioara ta. Îmi pare rău, îmi pare tare rău…

Pentru că, pesemne, doctorul n-a vorbit destul de încet, fetița bolnavă a auzit totul. De atunci a trăit numărând frunzele copacului. Era toamnă, frunzele cădeau, se împuținau și zilele ei. A venit prima brumă și au căzut alte frunze, din puținele rămase. Într-o noapte s-a pornit viscolul și pe o creangă de sus a copacului a rămas o singură frunză. Fetița nu și-a dezlipit ochii de pe ea, până ce s-a lăsat seara și copacul a fost acoperit de întuneric. În seara aceea fetița a cerut surorii ei s-o primenească și s-o culce îmbrăcată. Dimineața au trezit-o frigul din cameră și frigul din suflet. S-a ridicat cu greu în capul oaselor și s-a uitat pe geam, cutremurată de spaimă. Frunza era acolo, singură, clătinată de vântul înghețat.

Și acolo a rămas frunza toată iarna, până în primăvară, când copăcelul a înmugurit și s-a umplut cu frunze verzi. Din fericire, fata cea mica s-a înzdrăvenit și a trăit, în pace, până la adânci bătrâneți, poate că mai trăiește și acum, fără să știe că într-o noapte, când nu l-a văzut nimeni, bătrânul culegător de zdrențe a legat cu o ață ultima frunză rămasă pe o creangă de sus a copacului… “ 

(dordeducă.eu/ 10 septembrie 2018)

Gânduri despre gândurile altora

 

 

MOTTO: „Omul se exprimă clar când este stăpânit de un gând, dar o face şi mai clar, atunci când el însuşi stăpâneşte gândul.” (Vissarion Belinski)

Azi m-am hotărât să scriu iar despre gândurile altora, pentru că ale mele se prezintă doar ca un zgomot confuz de fundal, alergând haotic de colo până colo. Așa că gândul pe care am reușit să-l stăpânesc, cât de cât, l-am trecut repede aici. Căutând citate pentru motto, m-am oprit la cel de față, dar nu știam nimic despre autor. Wikipedia zice că: „Vissarion Grigorievici Belinski (în rusă: Виссарион Григорьевич Белинский) (n. 11 iunie 1811 - d. 7 iunie 1848) a fost un filosof, critic literar rus, fondator al programului estetic al realismului în literatura rusă („Școala naturală”).” Bun, m-am lămurit. Am căutat apoi o poezie despre gânduri și cea mai potrivită a fost aceasta:

„Câte gânduri îmi trec prin cap

Le las să-mi treacă.

Este plăcerea lor

Să se stârnească din senin,

Ca norii,

Și să se destrame la întâmplare,

La marginea orizontului.

Unele revin,

Cuprinse parcă de-o remușcare:

Au uitat să se atingă de cuvinte!

Cuvintele le îmbrățișează,

Le cuprind în potir de flori carnivore.

Și eu mă pomenesc punând pe note

Plânsul gândurilor fără ieșire.

(Marin Sorescu, „Câte gânduri”) 

 

Acum chiar nu mai îndrăznesc să scriu ceva, dar un gând pe care-l țin captiv încă de dimineață, mă face să prind un pic de curaj. Îmi povestea taică-meu, referindu-se la perioada când peste țara noastră începea să se aștearnă sufocanta hlamidă roșie a comunismului, despre activiștii de partid, acei oameni fără educație și fără bun simț (ca să nu zic proști și nesimțiți), îndoctrinați, dornici de înavuțire, tupeiști, răi, uneori chiar diabolici. Ei bine, printre ăștia era unul care, la una dintre celebrele ședințe de partid a venit cu mănuși negre, pe ambele mâini, iar în dreapta ținând o a treia mănușă. Întrebat de ce are trei mănuși, a răspuns că așa a văzut el că se poartă, „la niște burgheji”...

GÂNDURI DESPRE MAGIE

În loc de motto:

„A venit un fulg la geam

Şi s-a aşezat pe ram.

Ramul bate-n geam - Vedeţi?

Vine iarna, măi băieţi!

Şi-au ieşit copiii, voi,

Mai micuţi, mai măricei,

Să-i culeagă albi şi moi,

Ca pe nişte ghiocei.”

(Grigore Vieru, „Primii fulgi”)

   Da, trebuia neapărat să notez asta, deși n-am niciun chef înspre ale scrisului: azi a nins prima oară în acest an. Am tot scris despre magia pe care o exercită asupra mea ninsoarea, așa că nu mai bat câmpii pe tema asta. E adevărat că, de la o vreme, această magie a căderii fulgilor de nea are, în ceea ce mă privește, câte o scurtă pauză, la fel de sâcâitoare precum minutele de publicitate din timpul unui film, în care gândurile mele se duc la treburi prozaice (mers pe drumuri proaste și pline de zloată, datul zăpezii de prin curte etc.) Ceea ce mă bucură este că magia încă există, pentru că altfel ar trebui să recunosc că am îmbătrânit. Mă refer aici la suflet, pentru că bătrânețea trupului, inevitabilă, vine la fiecare în mod diferit, la vârste diferite. Și poate că exagerez un pic cu această zbenguială a gândurilor în fața primilor fulgi de nea, dar asta e, așa simt.

Bagatele insinuate printre gânduri

   MOTTO: „Trei oameni pot păstra un secret cu condiția ca doi dintre ei să fie morți.” (Benjamin Franklin)

   Exagerând un pic în mania asta a mea de a da citate, astăzi am bagatelizat de-a dreptul acest obicei. Pornind de la motto, cu care sunt de acord, m-am tot gândit în ultimul timp că sinceritatea mea (și, mai ales, credința mea că mi se răspunde cu aceeași monedă) nu mi-au adus decât necazuri, pentru că, în general, oamenii mint. Și nu știu să țină un secret. Dar nu despre asta vreau să fac vorbire acum, ci despre lucrurile mărunte care ne alcătuiesc viața. Fac acum o mică paranteză și dau mai jos accepțiunile cuvântului „bagatelă”, apoi voi continua. Deci:
   Bagatelă s.f. Pl: ~le / E: fr bagatelle. 1. Întâmplare de mică importanță. Sinonim: fleac. 2. (Reg.) Dantelă ușoară, lucrată de mână. Sinonim: horbotă. 3. Piesă muzicală instrumentală de scurtă durată, de obicei cu conținut liric. 4. Obiect de mică importanță. 

    Așa, deci faptul că acord atenție lucrurilor mărunte, eu îl consider destul de pozitiv. Doar că uneori, pierd din vedere imaginea de ansamblu, deci lucrurile importante. Dar, ceea ce alții consideră un lucru mărunt, pentru mine are câteodată înălțimea și accesibilitatea Everestului. Am căutat muuuulte citate pe această temă, dar sunt ușor confuză după citirea lor. Voi ține minte câteva și voi încerca să nu mă mai las afectată de oamenii „mărunți” care mint și nici de lucrurile mărunte sau pe care eu le voi considera așa. Ia uitați aici păreri:

  „Dacă nu poți să faci lucruri grandioase, atunci încearcă să faci lucrurile mărunte de o manieră grandioasă.” (Maica Tereza)
  „Bucură-te de lucrurile mărunte. Pentru că, într-o zi, ai putea să privești înapoi şi să-ţi dai seama că erau lucruri mari.” (Robert Brault)

  „Trebuie să vă gândiți la „lucrurile măreţe” în timp ce faceți lucruri mărunte, pentru ca ele să se îndrepte spre făgașul dorit.” (Alvin Toffler)
  „Lucrurile mărețe nu se fac din impuls, ci dintr-o serie de lucruri mărunte adunate laolaltă.” (Vincent Van Gogh)
  „Omul este, conform naturii lui, înclinat spre anumite lucruri, unele dintre ele chiar foarte mărunte, dar aceste lucruri, oricât de mărunte ar fi, înseamnă pentru el viața ori tot ce poate fi mai bun în viață. (Theodore Fontane)
  „Tactul este bunul-simț în lucrurile mărunte.” (Iulia Hașdeu)
  „Lucrurile mărunte au importanța lor, dar aproape întotdeauna din cauza lucrurilor mărunte le pierdem din vedere pe cele importante. (Feodor Dostoievski)
  „Lucrurile mărunte afectează mințile mărunte.” (Benjamin Disraeli)

Gânduri care răsar ca ciupercile...

   MOTTO: „Toate ciupercile sunt comestibile, unele o singură dată.” (Anonim)

   ... după ploaie. Așa e zicala, nu?
   Nu am mai avut vreme să intru nici în zona feisbuchistă în zilele astea din urmă, nici în blogosferă. Nici astăzi nu dădeam o raită pe-aici dacă nu mi-ar fi venit ideea să fac o scurtă „dizertație” asupra ciupercilor. Sau, mai argotic, să bat câmpii cu grație, având drept subiect ciupercile. Cum mi-a venit ideea? Banal, gătind niște ciuperci (la cuptor, ciuperci cu hrișcă; pe plită, o supă-cremă de ciuperci). Ei și, veți replica domniile voastre (pe bună dreptate), pagubă-n ciuperci! Dar să continui. Buuun, deci gândurile mele apar ca ciupercile după ploaie (uneori, căci alteori suferă și ele de secetă, adică de lipsă de inspirație), dar încerc din toate puterile, să am doar gânduri „comestibile”, mai deloc otrăvitoare sau, în tot cazul, cu o doză minimă de „venin”. Îmi amintesc că, la grădiniță, învățam ghicitori despre subiectul de față, cum ar fi: „Umbreluțe colorate/ Prin păduri împrăștiate/ Nu sunt bune pentru soare/ Ci pentru gătit mâncare”, sau mai cunoscuta „Mănăstire-ntr-un picior/ Ghici, ciupercă, ce e?” Am mai găsit, pe aceeași temă, un proverb coreean, „Ciupercile otrăvitoare cresc cel mai repede”,  unul african, „Când vânătorul se întoarce din pădure cu ciuperci, nu-l întreba cum a fost vânatul” și, premiul întâi cu coroniță, zicerea pusă ca motto. N-aș vrea să închei în registru sumbru, referindu-mă la înfiorătoarea „ciupercă atomică”, așa că vă zic un banc: 

La restaurant, chelnerul îl întreabă pe client:

- La friptură, vă pun și niște ciuperci? 

- Nu, mie îmi place să le culeg singur. 

- Cum doriți! Dar pot să vi le risipesc pe podea...