Treisprezece gânduri (azi, primele șase...)

1. Termenul triskaidekafobie vine din greacă (τρεισκαίδεκα, treisprezece și φόβος, frică) și reprezintă teama bolnăvicioasă de cifra 13 (treisprezece). Această teamă este considerată a fi o superstiție căci, de cele mai multe ori, are la bază superstiții religioase. (Pentru mai multe amănunte citiți aici: /xnn.ro/triskaidekafobia-frica-de-cifra-13/).

2. Mie nu-mi este deloc frică de numărul 13 (asta nu înseamnă că nu sunt uneori superstițioasă în alte privințe). 

3. De curând, am primit de la Primărie un număr nou la casă. Da, ați ghicit, 13. (Și se aplică aici cu succes zicala românească „Țara arde și baba se piaptănă”. Păi, numerele noi la case ne mai lipseau, încolo le-aveam pe toate). 

4. Cei de la Meteo au amenințat cu un fioros ciclon în sudul României. Și, da, a plouat și în Argeș, a plouat în prostie și a fost frig, dar ce prevesteau ei părea că e venirea celor patru cavaleri ai Apocalipsei. Au fost inundații, revărsări de râuri, grindină, vânt, dar ciclon?! Or să ajungă ca în povestea „Petrică și lupul”! 

5. În ultima vreme am observat că înțeleptul proverb românesc „Câinele moare de drum lung și prostul de grija altuia” se poate aplica din ce în ce mai mult, pornind de la înaltele cercuri (politice și sociale) până pe ulița cea mai dosnică a vreunui sătuc.

6. Nu puteam să închei (pe ziua de azi, căci vor urma celelalte șapte gânduri cât de curând) fără ceva previziuni care să-mi readucă buna dispoziție, speriată de timpul ăsta imposibil de la sfârșit de iunie. Iată ce zice Urania: „Între 30 iunie, după ora 07:37′, și 2 iulie seara, relațiile sentimentale vor urma suișurile și coborâșurile unui tranzit surprinzător și, pe alocuri, neobișnuit. Unele Balanțe, mai ales cele tinere, pot întâlni o persoană pe care să o găsească fascinantă, cu care să înceapă o relație sentimentală cu iz de aventură ca-n filme; din septembrie, când miza acestui tranzit astral se va risipi și ei vor reveni cu picioarele pe pământ, povestea se va termina cu o dezamăgire. Aspect șubred pentru toți cei care desfășoară o activitate de creație sau de interpretare pentru că nu toate soluțiile artistice, abordate de dragul noutății și al surprizei, vor fi bine primite de public; risc de exagerări. Între 2 iulie, după ora 20:31′ (ha, ha, nu mă pot abține să nu râd un pic), și 5 iulie dimineața, efort de a înlătura factorii de stres organic. Între 5 iulie, după ora 07:50′, și 6 iulie, unele persoane născute în acest semn zodiacal pot deveni rigide în principii, încăpățânate în contextul unor discuții în contradictoriu sau refractare la unele soluții pe care se grăbesc să le respingă fără să le analizeze. Pe 6 iulie, Chiron va intra în mișcare aparent retrogradă până pe 8 decembrie a.c., când își va relua mersul direct de la 27° 53′ Pești, revenind în poziția actuală abia pe 18 februarie 2019, ceea ce va permite reeditarea unor situații conflictuale din trecut ori actualizarea unor motive de suferință în plan conjugal. Context delicat pentru procese și litigii.”

Gânduri despre Hawaii (III)

   

MOTTO: „Amintirea este parfumul sufletului.” (Georges Sand)

   Așaaa, hai să continuăm cu plimbarea prin Hawaii. Afară este prea cald (vară, de!) și nu poți sta decât câte un pic, pe urmă trebuie să fugi în casă. Aici, în casă, sunt multe de făcut, dar acum sunt într-o pauză și m-am gândit să mai trag o fugă scurtă (sau o raită) până în insulele hawaiiene. Am văzut cândva (nu mai știu unde, dar pe Internet sigur) o zicere foarte haioasă, care m-a distrat nespus și care putea foarte bine să fie și motto: „PLEC ÎN BERMUDE. ÎN BERMUDE ȘI ÎN ȘLAPI”. E potrivită și acum, pentru că spune în puține cuvinte ceea ce încerc să spun eu în prea multe. Azi am vrut însă acest motto, pentru că este timpul să ne facem rost de niște amintiri, întru parfumarea sufletului. 

   Cred că sunteți de acord cu mine când spun că, numai rostind cuvântul Hawaii, gândul ne duce la ocean, la plaje albe și fine, la petreceri, la ghirlande de pus după gât, la hula, la cămăși colorate, la climă blândă și la oameni calmi și surâzători. Da, Hawaii este „format” și din astea toate. Dar mai sunt multe altele de aflat. Azi o să scriu (pe principiul atât de uzitat, adică copy/paste) despre capitala statului Hawaii. Pentru că mi-e cam târșă să mai caut și alte date, mă voi rezuma la Wikipedia:

 Honolulu este sediul comitatului omonim, statul Hawaii, Statele Unite ale Americii. Capitală a statului insular Hawaii, având 377.000 locuitori, Honolulu este o importantă stațiune balneară și de agrement. Honolulu este situat în Golful Mamala de pe Oahu, a treia insulă ca mărime din arhipelag. Orașul își datorează numele așezării sale geografice foarte avantajoase, „Honolulu” însemnând „locul protejat :)".
 Capitala grupului de insule, care alcătuiesc cel mai tânăr stat al SUA, este alcătuită din trei părți, dintre care Waikiki este Mecca turiștilor. Amatorii de surfing, de scufundări și de băi de mare se îmbulzesc în această Copacabana a insulelor Hawaii, situată în partea estică a orașului.
 În partea opusă, aviația americană își desfășoară activitatea în Baza Aeriană Hickam, iar marina, în Pearl Harbor, deși în realitate tot vestul orașului Honolulu este folosit de infrastructura militară. În imediata apropiere a bazei aeriene se află aeroportul civil, care servește anual aproximativ 22.000.000 de pasageri. Între obiectivele militare și plajă se întinde centrul orașului.

Gânduri de spre Hawaii (II)

MOTTO: „Același om poate părea un fatalist pesimist înainte de a mânca de amiază şi un optimist încrezător în propriile forţe după masă.” (Aldous Huxley)
   Ei, doar așa, din plăcerea de a-l contrazice pe marele scriitor care a „emis” zicerea din motto, vreau să spun că eu încă nu am mâncat de prânz, dar vă jur că simt un optimism fără margini (care, ce-i drept mă îngrijorează un pic...) și starea asta mă predispune la a scrie cel de-al doilea episod al călătoriei mele imaginare. Nu știu cât va dura acest episod sau dacă va fi cât de cât interesant, asta depinde doar de Demoazela Imaginație. Care, v-am mai spus, e o sclifosită și jumătate, și-i plină de toane, așa că mă lasă baltă când mi-e lumea mai dragă. Am să încep prin a intra în „starea Hawaii”, ceea ce sugerez să faceți și domniile voastre: îmi spun singură („zingu”, cum zicea nepoțelul unei prietene când era mai mic), că totul e bine, că nu am de plătit rate, că oamenii nu sunt uneori cam mojici, egoiști și interesați, că toate sunt în regulă, că eu sunt ființa aceea din poză, că stau pe plaja aia pustie, sunt liniștită și împăcată cu mine, și „vorbesc” cu oceanul, căutând în imensitatea lui răspunsuri la întrebările mele, care sunt cam retorice, dar...
   În regulă, după ce eu mi-am recitat mantra de mai sus și fiindcă suntem toți deja acolo, în Hawaii, să mai aflăm câte ceva despre acest ținut de basm. Și iată ce:
„Conform unei noi cercetări Gallup, Hawaii este statul cu cei mai fericiți oameni din SUA. Nu este prima oară când este considerat de către cercetători ca fiind cel mai fericit stat, însă calitatea vieții este într-o creștere continuă. Potrivit acestui studiu, speranța de viață pe teritoriul american este de 65 de ani. Locuitorii insulei pot adăuga aproximativ 16 ani fericiți acestei medii. Există câteva explicații din cauza cărora aceștia dețin secretul longevității. (Printre acestea, firea optimistă a locuitorilor, soarele, clima blândă, dieta pe bază de fructe, legume și pește etc.) Oamenii de pe insulă sunt cunoscuți pentru timpul pe care preferă să îl petreacă alături de cei dragi, activitate care devine și ea un factor important în scăderea nivelul de stres al persoanelor, echilibrul mental al acestora și creșterea speranței de viață. Comunitățile de aici au și ele modul lor de a-și pune amprenta asupra nivelului crescut de fericire al locuitorilor. Doctorul Bradley Willcox susține că diferența dintre rezidenții insulei și ceilalți se află la nivelul de perspectivă. Pentru aceștia este mai importantă viața personală decât cea financiară. Deși muncesc, aceștia găsesc mai mult timp pentru lucrurile pe care le prețuiesc: familia, prietenii.” (Sursa: stirileprotv.ro, care citează din Huffington post.)

***

   „Hula este dansul specific insulelor Hawaii, care nu lipsește de la nicio sărbătoare sau petrecere. Legenda spune ca Pele, zeița focului fugea de sora ei Namakaokahai, zeița oceanului, și încerca să-și găsească un loc în care valurile să nu o poată atinge. Astfel a ajuns în Hawaii, unde a găsit adăpost. Pe această insulă, în locul în care astăzi se găsesc craterele, a dansat pentru prima data Hula, acest dans simbolizând victoria ei. De fapt, polinezienii au fost cei care au pus bazele dansului Hula, care se practică acompaniat de cântecele intitulate „mele”. De-a lungul timpului, s-au desprins două forme de Hula: kahiko (care e forma tradiționala) și auana (cu influențe occidentale).” (Sursa: http://www.viajoa.ro)

Vezi aici: https://youtu.be/QMD1hYuAL40

Gânduri despre Hawaii (I)

          MOTTO: „Dacă te simți singur atunci când ești numai cu tine, înseamnă că ești într-o proastă companie.” (Jean-Paul Sartre) 

   Ei bine, da, stimați cititori, cred că v-ați dat deja seama (am lăsat, încă din titlu, precum și în poza aferentă, mici „bucățele” de indicii, ca în „Hansel și Gretel”. Ha, ha, scuze, am glumit!) că, în sfârșit, m-am hotărât să plec în Hawaii. Vă previn, domniile voastre, această călătorie va fi un serial. Așa că trebuie să vă înarmați cu multă răbdare. De ce m-am hotărât abia acum să plec la drum imaginar? Păi, să le iau pe rând: mai întâi, pe la mine, pe la Domneștii de Muscel, plouă, deci muncile de prin grădină au luat luat o mică pauză; apoi, ceea ce am de lucru la calculator ('telectuală, deh!) nu prea mă atrage, deși trebuie făcut, așa că sunt gata să evadez de sub tutela acestui „trebuie” ori de câte ori am prilejul; mai pe urmă, un alt motiv să-mi duc gândurile în altă parte ar fi că mă deranjează din ce în ce mai mult comportarea unor inși, și nu mă refer aici la cei de pe „scena politică” (pe care am încetat definitiv s-o mai urmăresc), nici la Omenire în general, ci la niște oameni „de-ai locului”, ca să zic așa; și, în fine, „pentru că merit” (ca să aplic, ironic, o parafrazare a unei celebre ziceri dintr-o celebră reclamă a unui celebru brand): merit să-mi îndeplinesc mici dorințe, merit să călătoresc cu gândul, merit să visez, merit să am liniște, pace și înțelegere.

   Am vrut mai întâi, atunci când mi-am făcut, conștiincioasă, „documentarea” (de pe Internet, de unde altundeva?!), să aflu când e cel mai potrivit să plecăm înspre Hawaii (și când zic „plecăm”, nu folosesc pluralul majestății, ci doar trag nădejde că șapte-opt dintre domniile voastre mă veți însoți în acest periplu). Ei bine, toate agențiile de voiaj s-au pus de acord cu răspunsurile: e bine să plecăm în Hawaii oricând în timpul anului, acolo vremea e minunată mai mereu. Apoi, am vrut să aflu cum plecăm, care-i ruta, ce trebuie să nu lipsească din bagaje, ce formalități sunt necesare și, evident, nu după mult timp, m-am plictisit de atâtea căutări. Iar gândurile mele îmi spuneau, sastisite și ele: „Păi, ce faci, Lavinia, de ce pierzi vremea? Nu uita că în călătoria asta plecăm noi, iar nouă nu ne trebuie nici pașaport, nici bani de taxe, nici asigurare medicală, nici vaccinuri, nici valize. Nouă ne trebuie doar inspirație...” 

   Deci am lăsat baltă căutările, am închis ochii (dar i-am deschis iute, că nu mai vedeam să scriu, evident), așa că mi-am imaginat doar că închid ochii și am revăzut în minte locuri și scene din serialul „Lost”, filmat în insulele hawaiiene. Absolut minunat! Briză, soare, palmieri, miros de flori exotice și de apă sărată... Însă din acest început de visare m-a trezit cruda realitate: e destul de târziu și, până se face întuneric, mai am niște treburi de făcut. Așa că o să închei abrupt primul meu episod, spunând că Hawaii, al 50-lea stat al Americii (a fost admis în Uniune în anul 1959), face parte din Polinezia, despre care „tanti Wikipedia” ne spune următoarele: 

   „Polinezia (greacă πολύ poly - mult; νῆσοι nēsoi - insule) este denumirea folosită prima dată de Charles de Brosses în 1756, și se referă la un teritoriu întins de 50 milioane km² din Pacificul de est, presărată cu numeroase insule. (...) Polinezia cuprinde un număr de peste 1.000 de insule și grupuri de insule, teritoriul se întinde de la insulele Hawaii (S.U.A.), situate în nord, până la Noua Zeelandă în sud-vest, și în sud-est până la Insula Paștelui (Chile). Granița de vest a Polineziei este limitată de insulele Gilbert (Micronezia) și Tuvalu. Suprafața totală a insulelor polineziene atinge cifra de 294.000 km², din care numai Noua Zeelandă are 270.534 km². Depărtarea dintre unele insule sau grupe de insule atinge în mod frecvent mai multe mii de kilometri. Caracteristica acestei regiuni de pe glob e că cuprinde teritorii uriașe de apă. O altă trăsătură comună a Polineziei este originea insulelor care, cu excepția Noii Zeelande, au făcut parte din continentul Antarctic, și că ele au o serie de vulcani activi, vulcani care, în perioada ultimei glaciațiuni, au fost vulcani submarini. Unii dintre acești vulcani se aflau la adâncimi mai mici sau peste 100 de metri, ceea ce a favorizat dezvoltarea recifelor de corali și formarea de insule”.

   Aloha!

Gânduri puse în sertare

  

 MOTTO:

„Leacul de la răsărit,
Aia e, că n-ai murit.
Leacul de la miazăzi,
Aia e: fie ce-o fi.” 

    Acesta-i finalul poeziei „Descântec de fie ce-o fi”, scrisă de Marin Sorescu. Mi  l-am pus drept motto, căci mi se pare tare potrivit azi, de Ziua Copilului, pare ceva copilăresc, deși substratul ideatic (oh, nu mă recunosc!) nu e deloc așa. Recunosc că eu îmi simt sufletul ca de copil nu numai de 1 Iunie, și iar recunosc că asta nu prea mi-a fost de folos în viață. Până acum. Poate că la vârsta senectuții mă va ajuta. Mă rog, trec peste asta, la fel ca un copil care se plictisește repede și vrea altceva, nou. Dar n-am nimic nou. Și nu am vreme azi să scriu, nici nu știu de ce am mai început, dar v-am mai zis, domniile voastre, când simt nevoia să scriu, mă duc repede să scriu, fără să țin seama dacă am vreo idee demnă să fie așternută pe hârtie (vorba vine). Așa că o să-mi spun (și o să le împărtășesc cu cei cinci-șase cititori ai blogului meu) câteva glumițe, așa, ca să facem ziua mai frumoasă: 

Un motociclist se învârtea cu motocicleta lui în jurul unui restaurant, zicând:

- Cine are motocicletă ca a mea?!

Mai trec vreo două ore în care el tot se învârtește și zice același lucru. Până la urma, unu` din restaurant iese și îi spune:

- Ce te tot lauzi atâta cu motocicleta aia?

- Nu mă laud. Cine are motocicletă ca a mea, că nu știu cum s-o opresc!

&

Scoția. Război între două cetăți. De la prima cetate zboară o ghiulea, de la a doua cade o bucată de zid. De la a doua cetate zboară o ghiulea, de la prima cade un zid. Şi tot aşa, o săptămâna întreagă. La un moment dat, însă, liniște totală. De la prima cetate se aude:

–  Heeeei, de ce nu mai trageți?

De la a două cetate se răspunde:

– Nu putem, ghiuleaua e la voi!

&

Un evreu aterizează la Otopeni după treizeci de ani de stat în Israel. Vede un automat de băuturi, bagă 10 lei să-și ia o „Coca Cola”, aparatul îi ia banii dar nu-i dă sucul. Mai bagă 10 lei, tot nimic. Mai încearcă cu încă o bancnotă, tot nimic. Se dă trei pași înapoi, își mângâie barba, și șoptește:

– Genial…

&

Șeful meu mi-a cerut azi să lucrez și în pauza de masă. Am țipat la el: „Ești un nenorocit! Vin la ora 8:30 la muncă, nu-mi mulțumește nimeni, muncesc până la 6:00 după-amiaza, nu-mi mulțumește nimeni, pe când tu și leneșii cu care joci golf până la 14:00 nu faceți nimic”. După care i-am răspuns la e-mail: „Sigur, șefule, fără nicio problemă”.

P.S. Titlul era despre cu totul altceva (dar să-l lăsăm așa, totuși), despre felul cum „pun la sertar” pentru mai târziu lucruri interesante de citit sau de pus în practică și nu prea mai ajung să mă mai uit prin acele metaforice sertare...