Ceșcuța cu gânduri

MOTTO: „Am dese și lungi conversații cu mine însumi, și-s așa de deștept că uneori nu înțeleg nici măcar un cuvânt din ceea ce-mi spun.” (Oscar Wilde)              

Ha, ha, ha, trebuie să recunosc că m-am amuzat copios când am găsit, mai zilele trecute, citatul ăsta, nu mai știu unde. Autoironia mă caracterizează și pe mine, așa că am „rezonat” la această zicere. Bine, tot Wilde zice și că „trebuie să fim modești şi să ne amintim că toți ceilalți ne sunt inferiori”. Alt „ha-ha-ha” autoironic! Am amintit de asta când am vorbit despre modestie, despre cum dispare ea treptat în zilele noastre, pentru că acum se poartă tupeul, lauda de sine deșănțată și „datul din coate”. Am să vă spun azi, domniile voastre, istoria unei ceșcuțe. Și gândurile mele în legătură cu ea. Desenul pus de mine mai sus este, cred că l-ați recunoscut deja, din desenul animat după povestea „Frumoasa și bestia”. Acolo, sub vrajă, oamenii se transformaseră în obiecte, printre ele fiind și simpatica ceșcuță. Ei bine, ceșcuța mea face parte dintr-un serviciu de cafea, cumpărat de ai mei, când erau mai tineri (și încă nu mă adoptaseră pe mine), într-una dintre călătoriile lor de vară în Cadrilater. Pe timpul când Cadrilaterul era al nostru. Serviciul era luat din Bazargic (vedeți imaginea de mai jos, o carte poștală de pe timpuri) localitate care, pe lângă Silistra, Turtucaia și Balcic, făcea parte din traseul lor de vacanță. Cu timpul, și cu ajutorul meu neprecupețit, farfurioarele și ceșcuțele s-au spart, rămânând doar două. Ani buni, beam cafea din ele împreună cu o prietenă care le prețuia ca și mine, pentru că erau vechi, frumoase și spuneau o poveste. O „istorisire” despre anii `30, despre tradiții, lume politicoasă și cu bun simț, o istorie de calm și viață tihnită, dar și zbuciumată, cu pierderi materiale și de suflet, o istorie care e VIAȚA însăși. Acum vreo doi ani, am spart una dintre ceșcuțe, lucru ce m-a necăjit foarte. Așa că acum, unica ceșcuță ce mi-a rămas, a ajuns să fie păstrătoarea gândurilor mele despre acele timpuri, a povestirilor alor mei despre viața și obiceiurile oamenilor din locurile acelea, despre orașe și fapte de demult. Am încetat să o mai folosesc, am pus-o „bine”, undeva unde să fie la adăpost de neîndemânarea mea. A devenit un fel de obiect de muzeu sentimental. Și, cum vă spuneam, de câte ori mă uit la ea, îmi vin în minte zeci de întâmplări și povestiri (pe care le las pentru altă dată, pentru a nu vă plictisi).  

Am să închei. Într-o notă optimistă. Am găsit pe Facebook o butadă care m-a distrat mult. Am actualizat-o (sau, mă rog, ca să mă exprim „de fițe”, i-am făcut update, deși asta se referă mai mult la vânzări și la programe de IT): se pare că în ziua de azi sunt opt planete şi cinci planete pitice, cinci oceane şi peste douăzeci de mări, numărul țărilor şi insulelor fluctuează, iar populația globului pământesc e de șapte miliarde și ceva. Dar poanta e chiar bună (şi mi se potrivește): „Și eu sunt single!” Mențin afirmația cu nota optimistă...

Gânduri aluzive

   Aseară, înainte să mă cufund în apele somnului, ce cuvânt credeți că mi se plimba tacticos prin minte? Innuendo. Însă mi-era așaaa de bine (știți și domniile voastre senzația aceea minunată, când ești aproape adormit), încât nu m-am ridicat să-l notez, așa că azi mi-a trebuit o jumătate de zi (și multe autoreproșuri și admonestări!) ca să mi-l reamintesc. Dar faptul că mi l-am amintit m-a bucurat peste măsură. Și, o să vă-ntrebați, ce-i cu asta? Păi, e un pic straniu, cam ca în „Zona crepusculară”, să-mi vină în minte un cuvânt pe care nu-l știu decât de la un cântec al trupei „Queen” (melodie care nici măcar nu-i printre preferatele mele), o vorbă pe care n-am întâlnit-o niciunde în ultimii ani. Dacă vreți să vă reamintiți cântecul, mergeți pe YouTube, căci eu una n-o să vi-l cânt. Deși... Nu, glumesc. Am găsit o traducere în limba română a versurilor (o redau mai jos), căci mi se par destul de pline de sensuri, îndemnuri și aluzii (ca să fiu în temă, căci termenul „innuendo” înseamnă aluzie sau insinuare):

„Ooh, ooh...
În vreme ce soarele atârnă pe cer și deșertul are nisip,
În vreme ce valurile se lovesc în mare și întâlnesc uscatul,
În vreme ce există un vânt și stelele și curcubeul,
Până când munții se sfărâmă în câmpii.
O, da, o să încercăm în continuare...
Să trecem linia aceea fină.
O, o să încercăm în continuare - da...
Doar ca să ne treacă timpul.
În vreme ce trăim în funcție de rasă, culoare sau credință,
În vreme ce conducem după nebunie oarbă și lăcomie pură,
Viețile noastre dictate de tradiție, superstiție, religie falsă,
Printre eoni, într-una și într-una.
O, da, o să încercăm în continuare...
Să trecem linia aceea fină.
O, o să încercăm în continuare - da...
Doar ca să ne treacă timpul.
Prin amărăciune și prin toată splendoarea noastră
Nu te lăsa jignit de aluzia mea...
Poți fi orice vrei să fii
Doar transformă-te în orice crezi că ai putea vreodată fi
Fii liber în ritmul tău, fii liber, fii liber
Abandonează-ți vanitatea - fii liber să fii tu însuți.
Ooh, ooh...
Dacă există Dumnezeu sau orice fel de dreptate sub cer,
Dacă există un scop, dacă există un motiv să trăiești sau să mori,
Dacă există un răspuns la întrebările pe care ne simțim datori să le punem,
Arată-te, distruge-ne fricile, renunță la mască.
O, da, o să încercăm în continuare,
Hei, treci linia aceea fină
Da, o să zâmbim în continuare, da [da da da]
Și ce-o fi, o fi.
[O să încercăm în continuare]
[O să încercăm în continuare]
Până la sfârșitul veacurilor...”
(Queen, „Innuendo - Aluzie”, 1991)

   Acum, că am scris despre asta, misterul nu mi se mai pare așa de „înfiorător” (în sensul de dătător de fiori...), dar tot o să mă mai întreb (preț de vreo două-trei zile) ce fel de mesaj îmi trimite Universul prin cuvântul ăsta, ce aluzii îmi face, ce vrea de la mine și de ce nu-și vede de treburile lui, așa cum și eu îmi văd de-ale mele. Precis, după multele întrebări ce o să-mi hălăduiască printre neuroni, răspunsul final și conclusiv va fi că trebuie să mă rog mai cu osârdie și mai des, și să-i mulțumesc lui Dumnezeu că, din când în când, mă lasă să renunț la frici, la vanități, la micile lașități, la invidie, la dorințe meschine și la multe alte asemenea, și-mi dă liniște sufletească și momente de împăcare cu mine și cu lumea, când gândurile bune pornesc să se înșire și să formeze un text. Text pe care, cu dărnicia ce mă caracterizează, îl împart mereu cu domniile voastre...

Repetabile ploi peste gândurile mele

„Nu toți cei care rătăcesc sunt pierduți.” – J.R.R. Tolkien

Am pus aici desenul acesta pentru a mă (și, desigur, a vă) predispune spre un pic de visare cu ochii deschiși: așa aș vrea eu să-mi petrec verile de-acum încolo. Am zis „visare” pentru că sunt conștientă că, vreme de doi-trei ani, nu-i posibil. Și nu numai pentru că nu prea am bani, nu, nu-i posibil pentru că am alte priorități. Nu vă spun care, sunt prozaice și destul de banale. Lipsesc din poză cărțile, băuturile răcoritoare, buchetul de lavandă și muzica. Și nu, nu trebuie să fiu singură pe plaja aia. Bun, am pus, apoi, acel motto. Pentru că sunt de acord cu ce spune: am zile când rătăcesc (la propriu sau, mai des, la figurat) dar nu mă simt deloc pierdută, mereu am un „loc” spre care aspir. Ei, dar să revin în actualitatea insignifiantă, dar care uneori e surprinzător de ofertantă. După câteva zile în care ploile ne-au ocolit, iată că azi au revenit. Mi-au tăiat, brusc și fără să stea la discuții, avântul în ale grădinăritului. Așa că am venit țintă spre laptop și m-am apucat să scriu. Azi vă propun să ne oprim privirea asupra unor cuvinte noi (după părerea mea, cam tâmpițele, ca toate împrumuturile forțate, „de fițe”, din alte limbi). Iată ce titlu am găsit în „Gândul”:„Lumbersexualii”, noua tipologie masculină, după spornosexuali, hipsteri sau metrosexuali”. Uau! Măiculiță! Eram tare în urmă cu denumirile „urbane”. Sunt ironică, nu mă luați în serios, chiar nu-mi pasă de prostioarele astea. Iată cum continuă articolul: „O nouă tipologie masculină câștigă tot mai mult teren în fața hipsterilor şi a metrosexualilor. E vorba de "lumbersexuali", o categorie nou apărută, inspirată de eroul popular american Paul Bunyan, uriașul tăietor de lemne. După ce, în ultimii ani, s-a vorbit despre metrosexuali, ubersexuali sau hipsteri, o nouă „categorie” de bărbați a fost etichetată recent. Este vorba despre „lumbersexuali” (lumber = cherestea), tipologie ce descrie acele persoane de sex masculin care preiau anumite caracteristici ale hipsterilor atunci când vine vorba de înfățișare, dar împrumută unele elemente de la tăietorii de lemne americani.” Asta, eu o încadrez la categoria NU AVEM ALTE LUCRURI MAI BUNE DE FĂCUT. Eu sunt de modă veche: un bărbat trebuie să fie BĂRBAT. Atât. Nu am căutat în DEX decât primul termen și atotștiutorul dicționar s-a declarat deja învins: nu știa ce-i ăla. Ei, și ca să-l umilesc definitiv, am căutat alt cuvânt care mi-a „încrețit”, de nervi, neuronii: „dacopat”. Am lăsat apoi dicționarul să-și rumege înfrângerile și am apelat la GOOGLE. Ei bine, am aflat că termenul vine din „dacopatie” (un fel de „obsesie pentru străbunii mitici daci”), cuvânt folosit în cartea lui Dan Alexe, „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti”. Lămurită, dar nu pe deplin „liniștită”  în fața acestor termeni ce apar (cam fără rost) în limba română, o să termin cu un mic fragment dintr-un excelent comentariu al lui Radu Paraschivescu despre cartea lui Dan Alexe: „În vremurile noastre de presupus acces la totalitatea informației, orice mitologie este o rătăcire», scrie Dan Alexe în noua lui carte. Iată o veste proastă pentru cei deprinși să-şi ducă viața îngenunchind în fața pădurii naționale de eroi şi statui: voievozi, poeți sau călugări scuturați de frisonul profeției. „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” propune un tip de deconstrucţie care ar putea să-l expună pe autor oprobriului public. Şi totuși, riscul merită asumat. De ce? Fiindcă există în gândirea noastră o sumedenie de fixații, obsesii, fobii şi convingeri care se cer disecate, explicate şi înțelese. Narcisismul delirant, protocronismul în plăci, proastele deprinderi familiale, pedagogia punitivă sau mândria de-a fi urmașii unor daci care vorbeau latină înaintea romanilor sunt teme care merită să fie puse în discuție. Pentru asta e nevoie de inteligenţă, informații credibile, argumente, cultură şi stil. Dan Alexe întrunește toate aceste criterii, ceea ce-i permite să deseneze o hartă a mentalului românesc, a șubrezeniilor şi anomaliilor lui. Cu vervă şi umor, el trece de la clișeele aşa-zisei bucătării carpatine la fonologie, de la complexul nației nebăgate în seamă la importurile lexicale țigănești şi de la Icoanele Neamului la depresie şi nefericire. Cine deschide „Dacopatia şi alte rătăciri româneşti” trebuie să știe că va găsi în paginile ei atacuri excelent dirijate împotriva prostiei, mitizării frenetice, excepţionalismului băștinaș şi clișeelor.” 

Feisbuchiseli printre gânduri

Facebook, invenția lui Mark Zuckerberg și a colegilor săi, invenție care i-a făcut miliardari, a devenit o „prezență” în viața multora dintre noi. Cred că dă și o ușoară dependență. Nu am să analizez acum de ce a avut un așa mare succes, am să spun numai care-i relația mea cu FB (pe care eu îl scriu, ușor ironic, „feisbuc”, folosind derivate ca „feisbuchiseală”, „feisbuchi(ni)ști”, „feisbucătăreală” etc.) și anume aș zice că e una specifică Balanțelor: înclin când spre a bate câmpii feisbuchiști cu mare voioșie, când spre a-i ignora total (câteva zile, nu mai mult). Oricum, nu sunt adepta aruncatului în dreapta și-n stânga cu like-uri (mai de grabă cu alte emoticoane ce exprimă „ceva”), și îmi place, ați ghicit, să scriu, să comentez, să „discut”. Asta, când am timp sau când nu sunt lehămetită de FB. Am găsit pe un site (www.diane.ro) tot felul de ziceri despre Facebook. Unele sunt chiar simpatice, cu unele sunt de acord, cu alte nu, dar le înșir pe toate aici:

„Facebook reprezinta pentru adulți o unică ocazie de a-și face prieteni imaginari.”

„În politica modernă, chiar și un lider din lumea liberă are nevoie de sprijin de la sultanul din Facebookistan.” (Rebecca MacKinnon)

„Facebook le dă oamenilor o iluzorie impresie ca sunt plăcuți (liked).” (Mokokoma Mokhonoana)

„Facebook este asemeni unui frigider. Chiar dacă știi ca nu este nimic nou în el, te duci și îl verifici fără niciun sens la fiecare zece minute.”

„Facebook s-a răspândit de-a lungul și de-a latul continentelor mai repede decât o extrem de contagioasă gripă aviară din Asia.” (Gemini Adams)

„Unii oameni ar trebui să-și dea seama că Facebook este o rețea socială și nu un jurnal.”

„Gândește-te numai la asta: avem ferme, orașe, și animale. Este în regulă să înghiontești (poke) oamenii și să le scrii pe pereți. Facebook este un ospiciu de boli mentale, iar noi suntem pacienții!”

„O pagină Facebook nu este decât o fișă psihiatrică care zbiară, „Uită-te la mine! Sunt nesigur(ă) pe mine. Am nevoie de o părere, o reacție față de tot ceea ce fac, dar tu nu ești încă destul de OK pentru a-mi fi prieten. Te rog sa te uiți la mine întrucât îmi trebuie mai mult decât aprobarea lui Dumnezeu!” (Shannon L. Alder)

În regulă, acum plec de aici, fredonând afon (pe melodia de la „Țăranul e pe câmp”): „Noi nu suntem normali/ Noi nu suntem normali/ Ura, drăguța mea/ Noi nu suntem normali!”

Pogorământ asupra gândurilor

 De câteva zile tot încerc să mai scriu ceva aici, pe blog. Nu am avut nici timp căci, „iertându-ne” ploile vreo patru zile, am tot lucrat pe afară, prin grădină. Dar adevăratul motiv a fost că nu am avut inspirație. Mi se părea că bătutul câmpilor, pe care-l practic aici cu mare avânt, nu e de ajuns. O idee în jurul căreia să „brodez” cu vorbe mi-ar fi fost de folos. Azi, fiind sărbătoare, m-am gândit să încerc oarece „broderie”. După ce am citit (gugălind) ce trebuie să faci și ce nu trebuie să faci în această zi a Pogorârii Sfântului Duh (numită și Cincizecimea sau Rusaliile), mi-am pus gândurile să facă popas asupra termenului „pogorâre”. Și iată ce am găsit: „Deși termenul „pogorâre“ are și sensul de coborâre, nu este doar atât. Teologic, „pogorârea” este mai bine înțeleasă dacă ne referim la un termen înrudit: pogorământul. Adică renunțarea la o anumită regulă, cu scop de apropiere, de suprimare a unei distanțe, dată de o etichetă sau o ierarhie. Astfel, Rusaliile sunt momentul în care Dumnezeu își împlinește promisiunea de a fi pururi cu noi, oamenii, prin Duhul Sfânt pe care îl trimite în lume, întemeind Biserica Sa. Tocmai de aceea preoții, ca unii ce sunt slujitori și purtători de Duh Sfânt, sunt chemați să se pogoare permanent, cu dragoste, peste comunitatea credincioșilor, trecând peste considerentele lumești ale etichetei.” (Părintele Eugen Tănăsescu, în articolul „Cine este Duhul Sfânt” - crestinortodox.ro).

 Azi e o zi plină de binecuvântări pentru noi toți. Și e o zi de vară, liniștită, cu soare arzător, și cu „ceva anume” care mie îmi aduce în suflet o maree de pace și împăcare. E unul dintre momentele acelea care ai vrea să dureze cât mai mult. Dar, ca să fiu sinceră, știu că nu va dura. Sunt sinceră și „optimistă”, ca de obicei. Dacă mă gândesc bine, nu sunt nici o pesimistă convinsă, deci nu rămâne decât să trag concluzia că am perioade când, așa cum susțin specialiștii că se întâmplă la toți oamenii, sunt influențată mai mult de emisfera dreaptă a creierului (și atunci sunt pesimistă) și perioade când la „conducere” este emisfera stângă (care, se pare că se „ocupă” cu gândurile optimiste). Voi încheia micile însemnări de azi cu un citat din Biblie despre această însemnată zi: „Iar în zilele din urmã, zice Domnul, voi turna din Duhul Meu peste tot trupul și fiii voștri şi fiicele voastre vor prooroci şi cei mai tineri ai voștri vor vedea vedenii şi bătrânii voştri vise vor visa. Încã şi peste slugile Mele şi peste slujnicele Mele voi turna, în acele zile, din Duhul Meu şi vor prooroci. Şi minuni voi face sus în cer şi jos pe pãmânt semne: sânge, foc şi fumegare de fum. Soarele se va schimba în întuneric şi luna în sânge, înainte de a veni ziua Domnului, cea mare şi strãlucitã. Şi tot cel ce va chema numele Domnului se va mântui.”(Fapte 2, 1-13)