Picurări de gânduri

            MOTTO: „Am învățat că poți să spui multe despre o persoană după modul în care se comportă în aceste trei situații: o zi ploioasă, pierderea bagajului și luminițele de Crăciun încâlcite.” (Maya Angelou)

    Pornind de la acest amuzant motto și gândind asupra lui, mi-am dat seama că spune un mare adevăr. Zile ploioase am avut din belșug (dar nu cred că în livadă sau în grădină se va regăsi acest belșug), bagajul l-am pierdut (o singură dată) și beculețele pentru pomul de Crăciun sunt și acum încurcate. Ce spune asta despre mine, ei bine, prefer să nu împărtășesc cu domniile voastre. Eu încerc, de multă vreme, să lupt cu gândurile (cam gri) care-mi trec prin cap în zilele astea ploioase. Uneori reușesc, alteori nu. Bob Marley zice că „unii oameni simt ploaia, unii doar se udă”. Dar eu sunt o Balanță (destul de simțitoare, aș zice) care este exasperată de ceea ce e în exces, îmi place echilibrul, măsura în toate.  Deci nu reușesc să-mi alung lehamitea atunci când zilele ploioase sunt prea numeroase și ploaia nu mai e de niciun folos, ci devine un fel de „picătură chinezească”. Iată ce am găsit pe http://www.timpul.md despre asta: „Sensul originar, primar al acestei expresii, se referă la realitățile istorice din China. Potrivit unui punct de vedere foarte răspândit, „picătura chinezească” este denumirea populară a torturii, dar nu a oricărei torturi, ci a torturii cu apă: victima era legată astfel ca pe frunte să-i cadă, într-un ritm anume, picături de apă. Apa folosită era rece, iar picătura trebuia să cadă în același loc. Acest tip de tortură se consideră a fi unul dintre cele mai sadice, provocând nebunia victimei. Forma respectivă de tortură a fost descrisă de Hippolytus de Marsliis în Italia secolului al XVI-lea. Vă dați seama că „picătura noastră chinezească”, care e denumirea rubricii din prima pagină a TIMPULUI, are sens figurat, ea nu mai înseamnă tortură, ci insistenţă, perseverenţă, consecvenţă. La rubrica respectivă sunt ridiculizate anumite declarații care sunt certate cu logica, gramatica și bunul-simț.” Ei bine, pe la noi plouă insistent de vreo lună și jumătate (cu foarte scurte întreruperi), deci trebuie să fac mari eforturi și uneori chiar să mă mint că-mi place ploaia, că e frumoasă și că face bine recoltei. Deh, și fiindcă azi iar plouă, hai să-mi ridic moralul cu niște bancuri:

O tipă s-a dus la doctor pentru un control de rutină. Asistenta a întrebat-o:

– Câte kilograme aveți?

– 65!

Asistenta a urcat-o pe cântar. Arăta 80.

– Ce înălțime aveți?

– 175 de centimetri!

Asistenta a măsurat-o, apoi a mormăit: „160, mai exact.” Apoi a verificat tensiunea pacientei și a zis:

– Să știți că tensiunea e cam ridicată!

– Normal că e ridicată! s-a rățoit femeia la ea. Când am venit aici, eram înaltă și slabă, acum sunt scundă și grasă!

***

Un bărbat intră în magazinul de pantofi.
Se uită ce se uită, și cere vânzătoarei să îi arate o pereche de pantofi. Îi și încearcă. Vânzătoarea îl întreabă:
- Cum sunt?
- Mă strâng puțin, răspunde acesta.
- Încercați să scoateți limba, spune vânzătoarea.
- Phăi, thoth mă sthrângh phusin…

***
Medicul către pacient:

– Întoarce-te spre geam și scoate limba!
Pacientul:
– Înțeleg să scot limba, dar de ce trebuie să fiu îndreptat spre geam?!
Medicul:
– Nu-l suport pe tipul de vizavi!

Gânduri despre ELENE și CONSTANTINI

         MOTTO: „Nomen est omen” (Numele este destin)

       Astăzi am hotărât să pun pe hârtie (mă rog, înțelegeți domniile voastre, e un fel de-a spune) ceva ce am gândit de multe ori, mai ales în ziua de 21 mai sau, uneori, după ce cineva mi se adresa (în zadar) cu prenumele înscris în acte. Adică Elena. Însă, fatalitate, de când eram în fașă, toată lumea mi-a spus Lavinia. Deci, eu m-am obișnuit să fiu Lavinia, nu Elena. Bineînțeles că am tot căutat, de-a lungul vremii, apropo de cele spuse în motto, semne cum că aceste nume mi-ar fi influențat cumva destinul. Hm! E cam ca la citirea horoscopului, poate ceva mai bine explicat și, uneori, mai aproape de adevăr. 

    Am citit, de exemplu, înainte să încep a-mi scrie aici gândurile, (pe http://www.descopera.ro/stiinta/13686799-nume-si-destin-cum-ne-influenteaza-numele-existenta) un articol de Mihaela Stănescu, apărut în 12 februarie 2014, care m-a mai lămurit un pic. Dar nu de tot. 

       Pe urmă, am căutat semnificația acestor două nume care-mi „guvernează” viața, și anume, pe paginile de Internet (trăiască atotștiutorul „Google”!): http://www.diane.ro/2013/05/nume-elena-semnificatie-origine.html (zei buni, ce de litere înșirate aici...) și, respectiv, http://www.semnificatia-numelui.net/semnificatie-nume-lavinia/. Nu vă voi plictisi aici cu amănunte, în fond sunt numele mele, dar am ajuns la concluzia că am caracteristici de la amândouă, adică și de la numele de botez, și de la cel care îmi este ca un cognomen. 

      Bun, cam asta ar fi. Ah, ba nu, hieroglifele acelea puse de mine sus, pe pagină, sunt transcrierea numelui meu în chineză. 😔 Și, pentru că astăzi sărbătorim nu numai Elenele, ci și pe cei cu numele de Constantin, pentru cei interesați, am găsit ceva despre numele lor: http://www.itsybitsy.ro/semnificatia-numelui/constantin/. 

   👫 La mulți ani, tuturor!

Gânduri zâmbărețe

    MOTTO: „Când știi că totul se întâmplă pentru a aduce ce este mai bun, atunci ești împăcat cu tot ceea ce se întâmplă cu tine. Ironia este că atunci când ești împăcat cu tot ceea ce se întâmplă cu tine, creezi un asemenea câmp de calm și armonie cu Universul, încât legea universală a atracției atrage și mai mult calm și armonie în viața ta.” (Neale Donald Walsch)

      Neale Donald Walsch este un cunoscut autor american, autor al seriei de cărți „Conversații cu Dumnezeu”. Recunosc sincer că nu-l știam decât din citatele găsite pe Internet. Azi, pentru că plouă și n-am chef de nimic, am mai citit câte ceva despre el. Dar nu despre asta voiam să scriu azi. Pornind de la citatul acestui autor, m-am gândit că încercările mele de a gândi pozitiv, pentru a fi în echilibru cu mine și cu ce e în jur, nu prea au fost băgate în seamă de Univers. El și-a văzut de-ale lui. Să explic: timp de aproape o lună, adică de prin 21 aprilie (când, oroare, a nins!), am avut pe-aici mai multe zile ploioase decât cu soare. Adică, în proporție de 85%. Tot ce am plantat și am semănat în grădină s-a îngălbenit sau a putrezit. Pomii fructiferi nu prea dau semne că ar avea ceva rod. Nu-mi rămâne decât să trag concluzia că ăsta e un mesaj al Universului către mine, adică: „Lavinia, renunță la grădinărit!” Păi, anii trecuți au fost sute de limacși care au mâncat tot-tot, acum e apă prea multă, peste două luni poate va fi secetă. Dar eu tot nu renunț. Mă voi ruga mai mult la Dumnezeu și voi munci în continuare. Să vedem cum îmi va răspunde la asta Universul. Deocamdată, o să-mi înveselesc un pic ziua, și nu numai cu un banc, ci cu trei. Voi parafraza (iar!) anunțurile acelea de la TV: acestea sunt doar niște bancuri, luați-le ca atare:

* Vama Borș. Cinci nemți într-un AUDI QUATRO. Polițistul de frontieră le cere pașapoartele, se uită, se uită... și zice: 

- Patru trece, unu se întoarce înapoi. 

- De ce? întreabă nemții. 

- Pentru că nu se poate așa ceva: cinci persoane într-un AUDI QUATRO. 

- Dar în cartea mașinii scrie că are cinci locuri, spune neamțul de la volan. 

- Dom'le, nu trece cinci în QUATRO! 

- Vă rog să-l chemați pe șeful dumneavoastră, să discutăm problema, zice neamțul. 

- Nu poate să vină, că de două ore se ceartă cu doi italieni care vor să treacă cu un FIAT UNO!

* Două blonde hotărăsc să meargă în pădure să-și caute și ele un brad de Crăciun. Dupa câteva ore de căutare, una dintre ele îi spune celeilalte: 

- Așa nu mai merge! Fată, am obosit de nu mai pot!

Cealaltă zice:

- Și eu! Propun să luăm primul brad pe care îl găsim, indiferent dacă are globuri sau nu! 

* Un om de la ţară, împreună cu băiatul său, vizitează un magazin universal de la oraș. Rămân amândoi „blocați” în fața celor două ziduri strălucitoare, care se despărțeau şi apoi se uneau la loc. Băiatul întreabă: 

- Tată, ce-i asta? 

Tatăl, care în viața lui nu văzuse un lift, răspunde: 

- Fiule, n-am văzut aşa ceva în viața mea, nu știu ce poate fi! 

În timp ce se uitau amândoi, cu ochii ieșiți din orbite de uimire, o bătrână într-un cărucior cu rotile vine, apasă un buton, cele două ziduri se deschid, iar bătrâna intră într-o mică cameră. Zidurile se închid, iar cei doi văd niște cerculețe mici de lumină, care se aprindeau și se stingeau. Zidurile se deschid din nou și apare o blondă superbă de 24 de ani. Tatăl zice: 

- Mă băiete, du-te repede și cheam-o pe mă-ta!

* Inginerul agronom către badea Văsâi: 

- Bade, cu metoda asta învechită nu o să obții nici cinci kile de pere din pomul asta... 

- Apăi, dom'le dragă, ai dreptate, e prun...

😊

Gânduri care se dau în tiribombă

     MOTTO: „Roata, de-ar fi și pătrată, tot se-nvârte câteodată.” (Proverb românesc)

   Am întâlnit de curând, într-un text, cuvântul „tiribombă”. M-a dus imediat cu gândul la copilărie, la roata aceea imensă de care atârnau scaune legate cu lanțuri și care se învârtea, din ce în ce mai tare, spre bucuria copiilor și a tinerilor. Ei bine, mărturisesc că mie mi-era cam frică, dar tot mă urcam, era prea tentant. Acum, văd tiribombe prin bâlciuri (sau, mă rog, versiunea lor „modernă”) dar nu prea îmi mai „spun” mare lucru, poate din cauza ușoarei blazări datorate vârstei, poate din cauza agresivității mirosului nenumăratelor grătare sau, poate, din cauza muzicii care pur și simplu îți rănește timpanele. Gândurile nostalgice despre „roata” copilăriei nu rezistă la toate acestea. Așa că m-am resemnat cu ceva mai actual și mai prozaic: găsirea originii cuvântului. Ei, DEX-ul a oftat și nu prea m-a putut ajuta, deci m-a trimis elegant la cuvântul „carusel” (Carusel, carusele, s. n. 1. Călușei / Grup de căișori de lemn care se învârtesc în jurul unui ax și pe care încalecă copiii. 2. Fig. Mișcare, deplasare, circulație continuă a unor mobile. – Din fr. carrousel). Buuun, și am mai aflat ceva, tot din Dicționarul Explicativ, un cuvânt pe care nu prea l-am auzit folosit, dar asta e frumusețea: el există! (Línghișpir, linghișpire, s.n. – (reg.) Instalație cu o pistă rotativă, pe care sunt montate jucării (mașinuțe, căluți de lemn etc.), specifice parcurilor de distracții; carusel. – Din germ. ringspiel „inel de joc; joc în cerc”). Am continuat să caut pe Internet și, am dat de niște explicații, dintre care cea mai pertinentă mi s-a părut cea care susține că acest cuvânt provine din refrenul unei vechi melodii populare italiene („Tiritomba, tiritomba, tiritomba all'aria va...”). Dar, se spune în continuare, că în „dicționarele italieneşti generale (De Mauro, Zingarelli) se găseşte doar „tiritombola”, cuvânt toscan, explicat prin contaminare expresivă din „tirare” şi „tombola” şi care are câteva sensuri - "rostogolire"; "sfârlează de lemn" etc. - destul de apropiate de caracteristicile unui dispozitiv rotitor” (...) Dicționarele de argou din ultima vreme înregistrează şi alte evoluții semantice ale lui „tiribombă”. La Nina Croitoru Bobârniche (1996, 2003) apare sensul „comedie”, dar şi un înțeles depreciativ, insultător: „om de nimic, vagabond, derbedeu” (...) Instabilitatea semantică a cuvântului este, așadar, destul de mare, dar nu surprinzătoare: atât forma (cu sonoritatea sa aliterativă şi spectaculoasă), cât şi sensul (de „obiect învârtitor”) contribuie la a-l transforma în substitut expresiv pentru obiectele, acțiunile sau persoanele necunoscute sau nedemne de încredere, tratate cu ironie sau suspiciune.” (Păcatele Limbii: „Tiribomba” de Rodica Zafiu) Cine vrea să aprofundeze subiectul (mă refer la cei care nu au adormit încă!) se poate lămuri la http://www.romlit.ro/tiribomba.

Gânduri sisifice, pseudo-filosofice, de clacă...

   Am regăsit poza cu micuțul ăsta drăgălaș, care pare o ilustrare magistrală a momentelor de lehamite, sastiseală și blazare, și am pus-o ca un fel de prezentare a stării mele de azi. Și nu, nu mai dau vina pe vreme (sau vremuri), mi-am luat inima în dinți și am recunoscut că eu sunt de vină. Dar o să găsesc eu un motiv să ies din starea asta, cum găsesc de fiecare dată. Sau, vorba bancului, „dacă nu, nu!” Am pus titlul ăsta pentru că așa îmi simt azi gândurile, reluând iar și iar o idee, obosite încă de dimineață de dilemele „filosofice” și „abisale” ale zilei, legate de muncile în gospodărie. Gânduri ce se chinuie, făcând o muncă de Sisif. Știu și domniile voastre despre asta: „Muncă de Sisif” este o expresie folosită atunci când cineva are de îndeplinit o muncă grea, uneori inutilă, și repetată la nesfârșit. Sisif a fost regele Corintului, cel care a fost pedepsit de Zeus să urce un deal din Infern cu o stâncă uriașă în spate. De fiecare dată când Sisif ajungea în vârf, stânca aluneca, iar regele trebuia să ia munca de la capăt. Destul de neplăcut, ca să folosesc un eufemism. Și, pentru că tot am pus pe Facebook niște citate ale lui Sigmund Freud (foarte faine, de altfel), mintea mea s-a dus imediat la zicala „Dacă tăceai filosof rămâneai”, care se referă la oamenii care au aparența unor persoane deștepte, dar când vorbesc spun doar prostii. Expresia provine pornind de la lucrarea filosofului antic Boethius, „De Consolatione Psilosophiae”. Fac o scurtă paranteză: am mai amintit cândva că există un fel de contrazicere între filologi și filosofi, cu privire la cuvântul „filosofie/ filozofie” și că DEX-ul zice ca rabinul din bancul ăla: „și tu ai dreptate, dar și tu ai dreptate”, deci concluzia e că fiecare scrie cum vrea, cu condiția să fie consecvent. Boethius a ajuns la închisoare pentru că a spus în cartea sa unele lucruri care nu au fost pe placul mai marilor Romei antice. Deci, dacă tăcea... Chestia cu pseudo-filosofia nu are de-a face cu Freud, nici cu Boethius, ați înțeles, are de-a face cu mine și cu unele dintre micile mele „eseuri”. Dar ce să fac, am câteodată chef să scriu (poate pentru că vorbesc destul de puțin, în sensul de rar, nu cu referire la cantitatea de vorbe) și atunci... scriu. Deși uneori scriu (spun) și unele gânduri de clacă. „Vorbe de clacă”, expresia de unde m-am inspirat, este folosită atunci când cineva vorbește inutil sau glumeț.  Deci, ceva sinonim cu „tranca-fleanca”. Originea expresiei vine de la mica adunare ce avea loc, pe vremuri, între săteni, numită „clacă”. Oamenii se adunau și se ajutau reciproc la muncă (lucru pe care tare l-aș dori și-n zilele noastre!), iar în acest timp spuneau tot felul de snoave, ghicitori, povești, întâmplări din sat. Bun, cu asta mi-am terminat scrisul de clacă pe ziua de azi. Nu înainte de a mă (vă) distra cu un banc:

„Un bătrân vine la preot să se spovedească:

– Părinte, am păcătuit, îi spune bătrânul preotului.
– Cum ai păcătuit, fiule?
– Păi, în timpul războiului am ascuns un evreu la mine în pivniță.
– Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Și e o fapta bună, fiule!
– Da, părinte, dar i-am cerut douăzeci de dolari pentru fiecare zi petrecută în pivniță!
– Asta da, e păcat! Trebuie să ții post două săptămâni și păcatele îți vor fi iertate. 

Bătrânelul, mulțumit că a scăpat așa ușor, iese din biserica, dar după câteva minute se întoarce și-l întreabă pe preot:
– Părinte, credeți că ar trebui să-i spun evreului că s-a terminat războiul?”

Niște gânduri făcute leoarcă

„Val de mătase - 

ploaia de primăvară-n

azurul apei” (Haiku de Ryokan din volumul „Haiku Japonia”, traducere de Costel Zăgan)

    Am pus ca motto acest foarte suav și inspirat haiku (care, după cum știți și domniile voastre și după cum ne spune și Wikipedia, este un gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, poezie alcătuită din 17 silabe repartizate pe trei "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe) pentru că vreau să-mi conving gândurile, exasperate de atâta apăraie, cum că ploaia e „de bine”. E bună la recolte, e bună pentru pământ, e bună pentru economie. Dar, dar ăsta e un exces de ploaie, zile întregi de averse, plus vânt, cel puțin așa e pe-aici, prin părțile mele. Nu mai poate pământul să absoarbă atâta apă, deci peste tot sunt imense băltoace. Și, gândindu-mă la acest peisaj lacustru (peste care s-a mai lăsat și un frig zdravăn!), mi-a venit în minte un cuvânt adecvat, pe care nu l-am mai folosit de multă vreme: leoarcă. Și iată că DEX-ul mi-a adus aminte de el, iar unele sensuri chiar îmi erau necunoscute. Mai ales mă interesa din ce provine acest cuvințel. Acum, că m-am lămurit, îl trec aici, cu riscul de a plictisi de moarte pe cei trei-patru cititori ai blogului meu: „LEOÁRCĂ adj. invar., adv. ciuciulete, (reg.) lișteav, (Moldova și Bucovina) blească. (Om ~; s-a întors ~.); care este foarte ud; care este plin de apă. [Sil. leoar-] / Liur + suf. ~că; (mai înseamnă și: „1) vin de proastă calitate; fiertură rea. 2.) broască râioasă. 3) femeie stricată”). Vine de la: „LIÚR s. n. (reg.) Vin slab (amestecat cu apă); poșircă. – din ucr. ljura”. Taaa-daaa! Iată că mi-am mai reamintit ceva ce, de fapt, nu trebuia să uit...
   Încerc să nu las ploaia și frigul să-mi strice dispoziția (care, ca la orice Balanță care se respectă, este când sincer optimistă, veselă și încrezătoare, când fals pozitivă, căutând ajutor în umorul ce-l posedă, sau în cel scris de alții). Dar este știut, pe lângă conjugarea verbului „a cântări”, Balanțele adoră echilibrul, liniștea, măsura în toate. Tocmai de aceea, ploile exagerate, nesfârșite, nu prea mă binedispun. Ei, dar ca să-mi treacă lehamitea, mi-am șoptit singură câteva cuvinte de încurajare și apoi mi-am servit (pe lângă o bucățică de ciocolată, că și ea e bună pentru moral) o glumiță:
  „Mergând agale prin codrul secular, Făt Frumos îi zice calului său:
 - Măi, calule, ia stai tu aici, că eu mă urc în turn, la Ileana Cosânzeana, da` stai exact sub fereastră, căci dacă vine Zmeul, o să sar drept pe spinarea ta, în șa, și o să fugim...
  Calul, ce să zică, asta era misia lui ingrată. Se urcă Făt Frumos în turn și, după o vreme, se aud ciocănituri puternice în ușă. Făt Frumos sare iute pe geam, Ileana Cosânzeana se aranjează, deschide ușa și, spre uimirea ei, la ușă era calul care îi zice:
 - Fată, spune-i lu` Făt Frumos c-afară plouă tare, deci am să-l aștept aici...”

Gânduri despre walkie-talkie

   Motto: „Am învățat că doi oameni pot privi același lucru și pot vedea ceva cu totul diferit.” (Octavian Paler, „Avem timp”)

   Am văzut zilele trecute un film în care se vorbea la walkie-talkie (adică, mai pe românește, aparat de emisie-recepție la mică distanță) și atunci mi-a trecut prin minte gândul că și noi, oamenii, când comunicăm, suntem cam la fel, suntem ca un astfel de aparat. (E un truism, știu!) Numai că la noi, între „emițător” și „receptor”, se interpun gândurile, emoțiile, prejudecățile, educația (sau lipsa ei), cultura, curajul și sinceritatea fiecăruia, așa că uneori discuțiile noastre arată ca o transmisie cu „paraziți”. În popor se spune că „una vorbim, bașca ne înțelegem” și așa este, uneori. Sunt de-a dreptul încântată când întâlnesc oameni care gustă același fel de umor ca mine, care au citit mult și care au mintea și sufletul deschise spre nou, spre lucruri neștiute, spre visare, spre mister și emoții. Oameni care nu se „dau mari” și nu se iau exagerat în serios. Care recunosc când nu știu ceva și, de asemenea, care nu ezită să-și spună părerea, chiar dacă aceasta contrazice ceea ce spun alții. Comunicarea e dificilă, pentru că noi suntem dificili și foarte diferiți. Am scris asta apropo de motto și de Octavian Paler. Am citit câteva dintre scrierile lui (recunosc, nu atât cât ar fi trebuit și mi-aș fi dorit) și cred că-mi place pentru că spune niște adevăruri care ne sar în ochi tuturor, numai că el le spune mult mai bine. Bun, am să închei subiectul ăsta. Tot zilele trecute am citit de o inițiativă, foarte bună, de nota zece (cu felicitări), pornită de la o pagină de Facebook, și anume o campanie a orășenilor pentru procurarea de alimente direct de la micii producători, numită „Adoptă un țăran”. O găsiți pe GOOGLE. Rămâne s-o studiez și eu mai aprofundat. Acum, după ce-am văzut titlul, mi-a venit ideea șugubeață ca pușcăriile noastre (care adoptă cu drag criminali, violatori, hoți și mafioți) să pornească și ele o astfel de campanie. Cu titlul „Adoptă un politician corupt”...

Gânduri care nu-nțeleg frizona

     MOTTO: „Zâmbetul e ca ștergătorul de parbriz: nu oprește ploaia, dar îți permite să-ți vezi de drum.” (Jeanne Wasbro) 

  Astăzi, după o noapte ploioasă, a fost o zi în care a continuat să plouă mărunțel și apăsat, deși soarele a avut vreo trei tentative de a se arăta. Deci, pauză de la grădinărit. Aveam însă chef de alte ocupații casnice, cu care eram ușor în urma graficului, dar ni „s-a luat lumina”, fapt ce m-a necăjit tare, mi-a tăiat brusc avântul, și m-a dus cu gândul la vremurile „acelea”, pe care le credeam de mult apuse. Și acum, nici măcar nu cred că e în scopul de a face economie de curent. Deci, necăjită cum vă spuneam că mă găseam, am vrut să scriu, domniile voastre, despre cu totul și cu totul altceva (dacă am o idee, hai, două, în timp ce desfășor „activități gospodărești”, le notez imediat, e mai sigur așa, pentru „că și uitarea e scrisă-n legile-omenești”, cum bine zice Minulescu).

  Dar am lăsat pentru altă dată notițele, pentru că am dat, întâmplător, peste niște cuvinte, unul total necunoscut mie și altul despre care știam vag ceva, dar n-aș fi fost în stare să-l folosesc într-un anume context, iar faptul ăsta m-a necăjit și mai tare. M-am învinovățit singură și mi-am făcut o morală strașnică, preț de vreo jumătate de oră, am făcut apoi șmotru cu înverșunare și, când am obosit, am trecut aici, la scris, gândind că dacă-mi recunosc greșeluța (căci altele sunt marile greșeli...), îmi va fi mai ușor să mi-o iert. Deci, cuvintele sunt acestea (după cum mi le-a explicat DEX-ul):

    „FRIZÓNĂ s. f. (cf. fr. frisone): limbă germanică, vorbită în primul secol e. n. de o populație așezată între Rin și Ems, stăpânită pe rând de romani, saxoni și franci. Astăzi este vorbită de vreo patru sute de mii de oameni, urmași ai frizonilor, stabiliți în Olanda, nord-vestul Germaniei și o parte din Danemarca. A avut o evoluție aparte încă din secolul al V-lea, dezvoltând multe dialecte. Primele atestări de limbă frizonă datează din secolele XI – XII. Și în epoca actuală are trei grupuri de dialecte: de apus, de răsărit și de nord. Dialectele din nord, folosite în insulele de pe lângă coastă se aseamănă cu engleza. Din secolul al XIV-lea, frizona scrisă a fost înlocuită de olandeză, care a rămas până astăzi limba oficială.

   APODÍCTIC, -Ă, apodictici, -ce, adj. (Despre judecăți, demonstrații, raționamente etc.) Care exprimă raporturi și legături necesare între lucruri sau fenomene; care exclude posibilitatea unei opoziții; care nu admite replică; indiscutabil, categoric, incontestabil – Din fr. apodictique, lat. apodicticus.”

  Ei, „mea culpa”, încă o dată (și încă o dată). Ca să uit de „necazul” filologic al zilei și ca să-mi „văd de drum”, m-am gândit să urmez sfatul apodictic din motto și să zâmbesc un pic:

    „Furnica și elefantul trec fraudulos granița. La un moment dat, furnica se oprește. Elefantul o întreabă:

- Da`, ce ai, furnico, de ai încremenit așa?

- Taci și mergi mai departe! Numai pe mine m-au zărit...”

Gânduri care se bat între ele

Am pornit să scriu câte ceva și astăzi. Am timp și, parcă aș avea și un pic de inspirație. E timp urât și, pornind (cu umor) de la poza aceasta, care unora dintre noi, de o anumită vârstă, ne amintește de vremurile de tristă amintire ale „domniei” comunismului, voi vorbi de cu totul altceva decât despre muncă. (Deși, ca să fim sinceri, domniile voastre, pe atunci chiar se muncea!) Nu știu dacă timpul e la fel peste tot în țară, dar îmi pare sincer rău de cei care voiau ieșiri în aer liber, bere și mici. Poate la anul vor avea mai mult noroc...

Ei, dar uite despre ce voiam să scriu: despre lupta pe care gândurile mele o dau între ele, sub imperiul sentimentelor și intuiției. Eu aș vrea să fiu obiectivă, în general nu am idei preconcepute, cred sincer că toți oamenii au ceva bun în ei, sunt destul de diplomată, ca orice Balanță, dar când CEVA sau CINEVA nu-mi place, gândurile care se vor obiective cad leșinate în fața forței intuitive a sentimentelor mele. Nici măcar nu mai încerc să lupt cu această forță, dar încerc, totuși, să-mi explic ce a cauzat-o. Știți și domniile voastre că, înainte de decembrie 1989, nu prea se vorbea de capacități extrasenzoriale, de paranormal (poate doar de farfurii zburătoare), de premoniții, clarviziune, bioenergie și alte asemenea misterioase lucruri. Ei bine, după așa-zisa revoluție, „paranormalul” a dat năvală peste biata noastră țărișoară, venind mai ales din Republica Moldova. O mulțime de bărbați și femei au venit în Țara Mamă, toți care mai de care mai paranormali. Ei, drăcie, mi-am spus atunci și îmi spun încă și astăzi, când mi-am mai „luminat” unele dintre mistere. Unul dintre personajele acestea este doamna Lidia Fecioru (bioterapeut, bioenergeticiană, bioenergoterapeut, clarvăzătoare, cu multe alte capacități extrasenzoriale, după cum scriu ziarele) pe care mărturisesc sincer că nu o pot privi cu ochi buni. Poate că este extraordinară, poate că e o ființă de excepție, mie nu-mi place. Am căutat pe Google câte ceva despre ea și viața ei, dar n-am dat decât de titluri ca: „Lidia Fecioru a dezvăluit cum să scapi de energiile negative din casă, cu un ou”, „Nu mai dați mărunțiș cerșetorilor”, „Lidia Fecioru te învață cum să-ți îndeplinești dorințele și să câștigi mai mulți bani” etc. Am trecut cu nonșalanță peste reclama la „Cabinetul Fundației Lidia Fecioru”, peste articolul unde ne dezvăluia cum a slăbit 30 de kile în șapte luni și, mai ales, peste idila ce pare să se nască între ea și Stelian Ogică (simptomatic, nu?) și am găsit, în sfârșit, ceva despre viața acestei atotștiutoare doamne. Mai multe citiți în revistaflacara.ro/lidia-fecioru-„bolile-nu-se-prea-leaga-de-oamenii-fericiti“. Redau doar un mic fragment din articol:

„A fost, pe rând, coafeză, bibliotecară, director de Casă de Cultură, medic legist, secretară de editură şi, în fine, bioenergoterapeut. S-a măritat şi a divorţat de vreo trei ori, are doi băieţi, studenţi la Drept. O fiinţă deschisă, iscoditoare, căutând mereu acel ceva care să-i desăvârșească viaţa. Şi, mai ales, să o ajute să dăruiască şi celorlalți din harul ei. În acest sens, a citit parapsihologie, la greu. Şi a învăţat, jumătate din viaţă, în tot felul de şcoli  din Chişinău: Şcoala de Cultură şi Artă, Facultatea de Medicină, cu specializarea medic legist, Facultatea de regie de teatru şi film. Dar cireașa de pe tort a fost Facultatea de Parapsihologie de la Moscova, unde i-a avut profesori pe Ignatenko şi Djuna.”

Aha! Și acum iar o să se pornească bătălia dintre gândurile mele, căci gândurile mele blajine și pioase, acelea cu „e loc sub soare pentru toți”, gândurile mele pozitive și îngăduitoare primesc o replică covârșitoare de la emoțiile mele, care au ele un fel de radar, din păcate doar cu două indicatoare: ÎMI PLACE și NU-MI PLACE. Și poate nu am dreptate, poate radarul e defect (mi s-a mai întâmplat), poate mi se aduc contraargumente convingătoare, dar până atunci, în cazul de față, indicatorul rămâne, încăpățânat, la NU-MI PLACE.