„Val de mătase -
ploaia de primăvară-n
azurul apei” (Haiku de Ryokan din volumul „Haiku Japonia”, traducere de Costel Zăgan)
Am pus ca motto acest foarte suav și inspirat haiku (care, după cum știți și domniile voastre și după cum ne spune și Wikipedia, este un gen de poezie cu formă fixă, tradițional japoneză, poezie alcătuită din 17 silabe repartizate pe trei "versuri" formate din 5, 7, 5 silabe) pentru că vreau să-mi conving gândurile, exasperate de atâta apăraie, cum că ploaia e „de bine”. E bună la recolte, e bună pentru pământ, e bună pentru economie. Dar, dar ăsta e un exces de ploaie, zile întregi de averse, plus vânt, cel puțin așa e pe-aici, prin părțile mele. Nu mai poate pământul să absoarbă atâta apă, deci peste tot sunt imense băltoace. Și, gândindu-mă la acest peisaj lacustru (peste care s-a mai lăsat și un frig zdravăn!), mi-a venit în minte un cuvânt adecvat, pe care nu l-am mai folosit de multă vreme: leoarcă. Și iată că DEX-ul mi-a adus aminte de el, iar unele sensuri chiar îmi erau necunoscute. Mai ales mă interesa din ce provine acest cuvințel. Acum, că m-am lămurit, îl trec aici, cu riscul de a plictisi de moarte pe cei trei-patru cititori ai blogului meu: „LEOÁRCĂ adj. invar., adv. ciuciulete, (reg.) lișteav, (Moldova și Bucovina) blească. (Om ~; s-a întors ~.); care este foarte ud; care este plin de apă. [Sil. leoar-] / Liur + suf. ~că; (mai înseamnă și: „1) vin de proastă calitate; fiertură rea. 2.) broască râioasă. 3) femeie stricată”). Vine de la: „LIÚR s. n. (reg.) Vin slab (amestecat cu apă); poșircă. – din ucr. ljura”. Taaa-daaa! Iată că mi-am mai reamintit ceva ce, de fapt, nu trebuia să uit...
Încerc să nu las ploaia și frigul să-mi strice dispoziția (care, ca la orice Balanță care se respectă, este când sincer optimistă, veselă și încrezătoare, când fals pozitivă, căutând ajutor în umorul ce-l posedă, sau în cel scris de alții). Dar este știut, pe lângă conjugarea verbului „a cântări”, Balanțele adoră echilibrul, liniștea, măsura în toate. Tocmai de aceea, ploile exagerate, nesfârșite, nu prea mă binedispun. Ei, dar ca să-mi treacă lehamitea, mi-am șoptit singură câteva cuvinte de încurajare și apoi mi-am servit (pe lângă o bucățică de ciocolată, că și ea e bună pentru moral) o glumiță:
„Mergând agale prin codrul secular, Făt Frumos îi zice calului său:
- Măi, calule, ia stai tu aici, că eu mă urc în turn, la Ileana Cosânzeana, da` stai exact sub fereastră, căci dacă vine Zmeul, o să sar drept pe spinarea ta, în șa, și o să fugim...
Calul, ce să zică, asta era misia lui ingrată. Se urcă Făt Frumos în turn și, după o vreme, se aud ciocănituri puternice în ușă. Făt Frumos sare iute pe geam, Ileana Cosânzeana se aranjează, deschide ușa și, spre uimirea ei, la ușă era calul care îi zice:
- Fată, spune-i lu` Făt Frumos c-afară plouă tare, deci am să-l aștept aici...”
Încerc să nu las ploaia și frigul să-mi strice dispoziția (care, ca la orice Balanță care se respectă, este când sincer optimistă, veselă și încrezătoare, când fals pozitivă, căutând ajutor în umorul ce-l posedă, sau în cel scris de alții). Dar este știut, pe lângă conjugarea verbului „a cântări”, Balanțele adoră echilibrul, liniștea, măsura în toate. Tocmai de aceea, ploile exagerate, nesfârșite, nu prea mă binedispun. Ei, dar ca să-mi treacă lehamitea, mi-am șoptit singură câteva cuvinte de încurajare și apoi mi-am servit (pe lângă o bucățică de ciocolată, că și ea e bună pentru moral) o glumiță:
„Mergând agale prin codrul secular, Făt Frumos îi zice calului său:
- Măi, calule, ia stai tu aici, că eu mă urc în turn, la Ileana Cosânzeana, da` stai exact sub fereastră, căci dacă vine Zmeul, o să sar drept pe spinarea ta, în șa, și o să fugim...
Calul, ce să zică, asta era misia lui ingrată. Se urcă Făt Frumos în turn și, după o vreme, se aud ciocănituri puternice în ușă. Făt Frumos sare iute pe geam, Ileana Cosânzeana se aranjează, deschide ușa și, spre uimirea ei, la ușă era calul care îi zice:
- Fată, spune-i lu` Făt Frumos c-afară plouă tare, deci am să-l aștept aici...”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu