Gânduri sisifice, pseudo-filosofice, de clacă...

   Am regăsit poza cu micuțul ăsta drăgălaș, care pare o ilustrare magistrală a momentelor de lehamite, sastiseală și blazare, și am pus-o ca un fel de prezentare a stării mele de azi. Și nu, nu mai dau vina pe vreme (sau vremuri), mi-am luat inima în dinți și am recunoscut că eu sunt de vină. Dar o să găsesc eu un motiv să ies din starea asta, cum găsesc de fiecare dată. Sau, vorba bancului, „dacă nu, nu!” Am pus titlul ăsta pentru că așa îmi simt azi gândurile, reluând iar și iar o idee, obosite încă de dimineață de dilemele „filosofice” și „abisale” ale zilei, legate de muncile în gospodărie. Gânduri ce se chinuie, făcând o muncă de Sisif. Știu și domniile voastre despre asta: „Muncă de Sisif” este o expresie folosită atunci când cineva are de îndeplinit o muncă grea, uneori inutilă, și repetată la nesfârșit. Sisif a fost regele Corintului, cel care a fost pedepsit de Zeus să urce un deal din Infern cu o stâncă uriașă în spate. De fiecare dată când Sisif ajungea în vârf, stânca aluneca, iar regele trebuia să ia munca de la capăt. Destul de neplăcut, ca să folosesc un eufemism. Și, pentru că tot am pus pe Facebook niște citate ale lui Sigmund Freud (foarte faine, de altfel), mintea mea s-a dus imediat la zicala „Dacă tăceai filosof rămâneai”, care se referă la oamenii care au aparența unor persoane deștepte, dar când vorbesc spun doar prostii. Expresia provine pornind de la lucrarea filosofului antic Boethius, „De Consolatione Psilosophiae”. Fac o scurtă paranteză: am mai amintit cândva că există un fel de contrazicere între filologi și filosofi, cu privire la cuvântul „filosofie/ filozofie” și că DEX-ul zice ca rabinul din bancul ăla: „și tu ai dreptate, dar și tu ai dreptate”, deci concluzia e că fiecare scrie cum vrea, cu condiția să fie consecvent. Boethius a ajuns la închisoare pentru că a spus în cartea sa unele lucruri care nu au fost pe placul mai marilor Romei antice. Deci, dacă tăcea... Chestia cu pseudo-filosofia nu are de-a face cu Freud, nici cu Boethius, ați înțeles, are de-a face cu mine și cu unele dintre micile mele „eseuri”. Dar ce să fac, am câteodată chef să scriu (poate pentru că vorbesc destul de puțin, în sensul de rar, nu cu referire la cantitatea de vorbe) și atunci... scriu. Deși uneori scriu (spun) și unele gânduri de clacă. „Vorbe de clacă”, expresia de unde m-am inspirat, este folosită atunci când cineva vorbește inutil sau glumeț.  Deci, ceva sinonim cu „tranca-fleanca”. Originea expresiei vine de la mica adunare ce avea loc, pe vremuri, între săteni, numită „clacă”. Oamenii se adunau și se ajutau reciproc la muncă (lucru pe care tare l-aș dori și-n zilele noastre!), iar în acest timp spuneau tot felul de snoave, ghicitori, povești, întâmplări din sat. Bun, cu asta mi-am terminat scrisul de clacă pe ziua de azi. Nu înainte de a mă (vă) distra cu un banc:

„Un bătrân vine la preot să se spovedească:

– Părinte, am păcătuit, îi spune bătrânul preotului.
– Cum ai păcătuit, fiule?
– Păi, în timpul războiului am ascuns un evreu la mine în pivniță.
– Dar asta a fost cu mult timp în urmă. Și e o fapta bună, fiule!
– Da, părinte, dar i-am cerut douăzeci de dolari pentru fiecare zi petrecută în pivniță!
– Asta da, e păcat! Trebuie să ții post două săptămâni și păcatele îți vor fi iertate. 

Bătrânelul, mulțumit că a scăpat așa ușor, iese din biserica, dar după câteva minute se întoarce și-l întreabă pe preot:
– Părinte, credeți că ar trebui să-i spun evreului că s-a terminat războiul?”