Două gânduri strecurate printre rânduri

Iată cele două gânduri de astăzi, despre care fac vorbire în titlu. Primul: am impresia că nu mai știu să scriu „de mână”. Am uitat cum e să trimiți o scrisoare sau ce bucurie ai atunci când primești una. Drept pentru care am luat hotărârea să scriu „de mână” cu ocazia Sărbătorilor ce vor veni (ei, ce vă spuneam eu de reclame, și cât sunt ele de insidioase, acum, în timp ce scriu, în minte îmi zumzăie melodia aia veche de la Coca Cola, „sărbătorile vin, sărbătorile vin, mmm...”, deși am mai spus ce părere proastă am despre aspectul comercial luat de acest minunat timp al anului)... Stați așa, că am uitat de unde am pornit. Deci, să reiau, vreau să scriu prietenilor și rudelor câte o scrisoare/felicitare. Sper să mă țină hotărârea asta... Al doilea gând: de fapt ăsta e un gând pe care-l am dintotdeauna, și anume, îmi pare tare rău că nu pot să-mi exprim emoțiile, gândurile, trăirile, în versuri. Nu pot. Adică, pot, în sensul că însăilez niște versuri pline de haz și știu rima „zare” cu „mare”, dar aia nu e POEZIE. Îi invidiez sincer pe cei ce scriu, cu adevărat, poezie. Eu sunt, ca și bietul Monsieur Jourdain, o mare utilizatoare a prozei (și nici aia nu e prea grozavă!) Așa că, mai pe Facebook, mai pe blog, o să postez, din vreme în vreme, câte o poezie ce-mi iese în cale (și care-mi și place, bineînțeles). Acum, o poezie a lui Adrian Păunescu:

„Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „dacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „nu””
Hai să conjugăm ninsoarea şi uitarea eu şi tu
Timpul pe deasupra noastră ca o sanie să treacă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „însă””
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „hai”
Vai, vom face repetiții pentru iad şi pentru rai.
De ecouri mari de piatră vei fi râsă, vei fi plânsă.

Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „pleacă”
Am să fug cu tine-n munte să uităm cuvântul „taci””
Prin albastrele troiene să fim liberi şi săraci,
Să uităm ce-nseamnă „totuşi”, să uităm ce-nseamnă „dacă”.

Să uităm academia, tribunalul, primăria,
Veverițe fără nume ne predea curate legi,
Când se va răsti furtuna vorba mea s-o înțelegi
Când vor susura izvoare află c-a murit mânia.

Şi „de unde până unde” să uităm ce mai înseamnă
Să rămânem ai naturii, botezați în necuprins,
La sfârșitul toamnei lumii să ne apucăm de nins
De Crăciun ne fie iarăși dor de vară şi de toamnă.

Vai, sunt râuri pe aicea care merg spre noi cuminte
Vino, să spălăm în ele pata lumii de noroi,
Ca într-un târziu şi munţii să înveţe de la noi,
Darul de-a trăi mai liber fără a rosti cuvinte.

Sunt sătul de vorbe, vorbe, a nimic aducătoare,
Vino să uităm cuvinte şi să învățăm a fi,
De cuvinte fără noimă, de sonorități pustii,
Să spălăm întreaga fire, să trăim cu-ndurerare.

Să uităm ce-nseamnă „lume”, şi „avere”, şi „putere”
Să uităm cuvântul „dacă”, să uităm cuvântul „da”,
Şi-ntr-un veac fără cuvinte, ca doi cai fără de şa
Să trăim tăcând iubirea, fiindcă totul e tăcere.

(Poezia „Veac de tăcere” face parte din volumul Manifest pentru mileniul trei, Editura Eminescu, București)