Gânduri printre rânduri

                                                                                              Motto:

      "Cei doi mari inamici ai bucuriei sunt durerea și plictiseala.” – Arthur Schopenhauer                             

      Sunt în pauză. Mai am o groază de treburi de făcut, dar și mâine e o zi. Deci, am muncit, printre picături (la propriu, dar şi la figurat), și acum mi-am făcut vreme să scriu câteva cuvinte. Am găsit citatul de mai sus scris de mine într-un carnețel (de pe vremea când încă mai scriam pe hârtie, adică acum vreo zece ani) și m-am gândit să-l aplic. Ia să vedem, nu am nicio durere fizică (decât la ușoarele scârțâieli ale încheieturilor mele bătrâne) sau psihică (ei, aici mint un pic, mă mai doare câteodată sufletul, dar nu e ceva grav). De plictiseală nici măcar nu mai vorbesc, nu am timp de așa ceva. Aștept, deci,  cu nerăbdare, să apară bucuria.                                 

Gânduri de vineri

      Astăzi e vineri şi, în același timp, cu voia domniilor voastre, e ziua mea. Împlinesc niște ani. O groază. Nu am scris niciodată pe acest blog al meu (din câte îmi amintesc, deci nu e ceva sigur...) despre mine în această zi. Mă gândeam că voi avea un puhoi de vorbe pe care să le înșir aici, dar remarc, destul de ofuscată, că de vreo câțiva ani buni nu mai am niciun fel de trăiri festive. E o zi ca oricare alta. Şi asta nu are de-a face cu vârsta. Ci cu viaţa, cu împrejurările, cu oamenii ce mă înconjoară. Vreau să mă fac bine înţeleasă, nu sunt tristă, nici melancolică, nu mă gândesc prea mult la trecut, dar nici nu-mi vine să sar într-un picior de bucurie. Am găsit (în sfârşit!) un fel de echilibru, că doar vorbim de Balantă, nu? E cam fragil, dar e un echilibru şi, vrând-nevrând, vorba bancului, "cu el defilez"...

Gânduri în compuneri şi scrisori de despărţire

      Am văzut (gugălind, bineînțeles) două scrieri care, ca să respect stilul internauţilor, "au devenit virale" în ultimele două săptămâni. Prima este o compunere a unui elev dintr-a șaptea, căruia i se cerea să scrie o pagină despre un subiect la alegere. Şi el a început cu cuvintele: "Calul intră în pădure...". Apoi a umplut, ca în banc, o pagină întreagă cu tâgâdâm, tâgâdâm, tâgâdâm. A încheiat cu: "Calul iese din pădure". A primit nota 1 (unu). Am fost, cândva, profesoară de limba română şi limba franceză, aşa că nu o să comentez, pentru că nu asta e important. A doua scriere îi aparține lui Ştefan Moişanu, un tânăr dezamăgit de țara lui, România, de care se desparte, ca în filmele americane, punând biletului de adio un titlu adecvat: "It's not you, it's me". Scrisoarea începe cam aşa:

 "Nu mai merge. Tot am încercat, am crezut că pot, dar am obosit. Vreau să ne despărțim. Ești o țară minunată și sunt convins că într-o zi vei face un alt cetățean foarte fericit. Dar eu trebuie să plec până nu îmi pierd mințile. Acum, la sfârșit, îmi e greu să spun dacă te-am iubit vreodată. Nu știu de ce am fost atât de convins că da, dar am crescut alături de tine și nu mi-am imaginat cum aș putea exista în afara ta. Cele mai frumoase momente din viață le-am avut alături de tine. Mare parte din ce sunt acum, cu bune și rele, e așa datorită ție. Dar și cele mai abisale clipe ale disperării le-am aflat tot de la tine (...)".

Nu ştiu dacă domniile voastre vedeți o legătură între cele două scrieri, dar pe mine m-au pus pe gânduri. Adică, mai mult ca de obicei...