Inefabile gânduri...

    "Şi binele ţi se întoarce pe lumea asta şi răul: când nu te aştepţi şi de la cine nu te aştepţi. Şi vorba din gură să n-o slobozi uşor, că nu ştii unde loveşti cu ea. Şi nici gânduri rele să n-aveţi, că vă otrăviţi sufletul. Şi nici pizmă pe ăl de e mai frumos, mai deştept sau mai avut decât voi. Că nu ştim niciunul de ce ne aflăm acilea, pe pământ." 

                                                                   (Ileana Vulpescu, "Arta conversaţiei")

        Bun, recunosc că am pornit să scriu despre gândurile din ultima vreme şi pe urmă am descoperit că mi se păreau cam anoste chiar şi mie, stăpâna lor, deci cu atât mai mult domniilor voastre, nu? Aşa că nu scriu decât despre un gând de azi. Hai, două. Le-am zis inefabile pentru că am întâlnit, într-unul dintre rebusurile pe care le-am dezlegat zilele trecute, cuvântul indicibil. Cuvânt pe care, mărturisesc, nu-l folosisem de foarte mult timp (poate chiar deloc) şi care e un sinonim al lui inefabil. Acum, îmi dau seama că nu gândurile mele sunt inefabile, căci vedeţi bine că le transpun în cuvinte (poate chiar în prea multe cuvinte), ci trăirile ce au generat acele gânduri. Astăzi am avut, poate preţ de câteva secunde, nu ştiu, o stare, o trăire, un sentiment pe care le-aş putea numi aproape-fericire. Fără un motiv anume, această aproape-fericire a venit şi apoi, puf, a dispărut. Dar a fost minunat. Şi sper să mai revină, pentru că acum gândurile mele arată cam aşa: