Gânduri şi călătorii

    Este timpul să mai facem o călătorie imaginară, domniile voastre, ca să începem astfel anul 2012, an în care eu îmi doresc şi vă doresc ca aceste călătorii virtuale ale noastre să se transforme în unele reale. Şi nu, nu trebuie să vă speriaţi, nu mergem iar în Coreea de Sud, deşi eu sunt încă sub vraja a tot ce ţine de ţara aceasta, precum şi de locuitorii ei. Poate data viitoare mergem iar pe acolo. Acum o să ne plimbăm prin România. Umblând eu hai-hui pe Internet, am descoperit pe Facebook un utilizator care a început o lucrare extraordinară: a creat un loc unde oricine poate pune o fotografie, însoţită sau nu de un text, de un motto, imaginea fiind cu locuri minunate din ţara noastră. Asta, zic eu, face mai mult decât sute de discursuri politice sforăitoare şi false, ca în piesele lui Caragiale, gen „mă gândesc la ţărişoara mea, la România”, (puah, aş comenta eu) sau decât fâţâielile penibile ale doamnei Udrea (care parcă e ministrul Turismului, nu?), îmbrăcată în costum popular, pe la diverse evenimente unde se arde gazul de pomană.
    Iniţiativa aceasta, pusă sub acest motto care îmi place mult, e foarte inspirat ales („...dacă poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga şi va căuta Faţa Mea, şi se va abate de la căile lui rele, - îl voi asculta şi-i voi tămădui ţara”. 2 Cronici 7:14), se numeşte 273 de locuri pe care trebuie să le vezi înainte să pleci din România. Mărturisesc că nu am înţeles de ce musai 273 de locuri trebuiesc văzute de cei ce au intenţia să plece (şi iar n-am înţeles de ce musai trebuie să plece, doar dacă toate astea sunt scrise numai pentru uzul străinilor ce vizitează România, dar atunci ar fi trebuit postate în engleză, franceză, spaniolă), dar v-am mai spus deja, eu nu prea aprofundez lucrurile, poate că nu am fost atentă, şi undeva s-a explicat de ce.
    Mi-am permis, pentru această primă călătorie a noastră din anul 2012, să selectez doar nouă dintre aceste superbe „locuri” (şi aşa cred că e cam mult, dar încerc), bineînţeles după o luptă aprigă între gândurile mele, pentru că nu ştiam ce să aleg, toate pozele fiind la fel de frumoase. Nu o să comentez mai deloc, o să las imaginile să vorbească şi o să reproduc şi comentariul pus de fotograful respectiv sau de cel (sau cea) care administrează această adresă FB. Bun, deci să începem, domniile voastre, voiajul nostru imaginar. Prima fotografie înfăţişează Tabăra de sculptură de la Măgura (despre care, mărturisesc că nu mai ştiu nimic nou, dar sper din toată inima ca activitatea de aici să-şi fi urmat cursul ei firesc, deşi mă întreb ce mai e firesc la noi în ţară) şi este făcută de Mihai Braila. Dar, neputând să o copiez aici, am luat o alta de pe Internet:

    Zilele următoare, călătoria va continua, nu chiar în toate cele 273 de locuri, doar în câteva dintre ele, poate opt sau nouă, poate zece, douăzeci, depinde de inspiraţia mea.

Gânduri despre stimabilul Nenea Iancu!

MOTTO:

  *** "Aşa e, ca până acum, nu stăm nici bine, nici rău, adică nici aşa, nici altminteri."

  *** "Luaţi o jumătate de afirmare a unui ziar opozant şi amestecaţi-o bine cu jumătate

          de dezminţire a unuia guvernamental - iată o retetă adeseori bună pentru a afla

          adevarul."

  *** "Lumea asta se aseamănă cu un vast bâlci."

      Mie îmi place la nebunie Caragiale (îi zic, cu admiraţie respectuoasă, Nenea Iancu), îmi amintesc mereu de el şi, trebuie să mărturisesc, citez cu mare plăcere din opera lui (cam des, e adevărat). Dar astăzi se împlinesc 160 de ani de la naşterea domniei sale şi, dacă şi GOOGLE s-a gândit să-l omagieze, e oare posibil ca eu care, precum Ziţa, sunt "ambetată absolut" de scrierile maestrului, să pot să tac? Nu! (Deh, mi-am răspuns singură, deşi era evident că e o întrebare retorică). Am luat câteva dintre zicerile lui Caragiale şi le-am pus ca motto acestui scurt text, pentru a arăta, dacă mai era necesar, cât sunt de actuale. Din nefericire pentru noi. Mă gândesc ce subiecte grozave pentru satirele lui ar fi avut azi, de mai trăia. Şi mă mai gândesc că, scârbit, ar fi plecat nu doar până la Berlin, s-ar fi dus în Australia sau Noua Zeelandă...

Căzutul pe gânduri

                          MOTTO:

                       „Vedeţi lucruri şi spuneţi: De ce? Dar

                         eu visez la lucruri care nu au mai fost

                         văzute şi spun: De ce nu?”

                                                       George Bernard Shaw

       Voi rescrie primele patru „episoade” ale periplului meu printre gânduri, episoade ce le-am pierdut, din cauza unui regretabil incident. Vina este numai şi numai a mea. Fiind la începuturi, învăţăcel în a pricepe ce înseamnă scrisul pe calculator şi lucrul, în general, cu această invenţie nemaipomenită a minţii omeneşti, am făcut, inevitabil, şi multe greşeli. Cred că una din aceste „multe greşeli” a fost că am şters primele părţi ale „serialului” meu. Nu mai ţin minte ce scriam eu acolo, dar o să pornim de la zero, domniile voastre. Deci, dacă îmi aduc bine aminte, prin 2009, am acceptat să scriu câte un articol pe lună pentru o revistă a  Fundaţiei „Petre Ionescu–Muscel” din Domneştiul meu natal,  revistă intitulată, foarte inspirat, „Pietrele Doamnei”. M-am hotărât atunci să pun seria mea de articole sub titlul generic „Colecţia de gânduri”. Cred că şi atunci am pornit-o la drum, în „episodul I”, tot aşa ca şi acum, explicând de ce am ales acest titlu şi ce o să scriu eu în acele mici articole, de-a lungul vremii.

          Bineînţeles că pe urmă, navigând pe Internet, (ştiu, e un loc comun, dar sună aşa de simpatic şi metaforic!) am descoperit un blog numit „Colecţie de gânduri”, dar nu-mi pasă, eu aşa am vrut să se numească scrierile mele, fără să mă inspir de niciunde. De fapt, este un lucru cunoscut că orice idee nouă se dovedeşte, până la urmă, a nu fi nouă deloc. Totul este să ne putem obişnui cu starea asta de lucruri. Şi, poate vreţi să ştiţi de ce voiam neapărat să se numească aşa seria aceasta de articole - eseuri (cum, de altfel, se numeşte şi blogul meu, trebuie să recunosc că nu-s deloc originală şi că mă repet). Pentru că, domniile voastre, fiecare dintre noi are în minte, în zona amintirilor (sau a memoriei afective), rafturi întregi pline cu propriile gânduri, biblioteci uriaşe unde expune gândurile înţelepte ale altora şi mai are, ştiu sigur (adică, pentru a fi sinceră, nu ştiu sigur, dar sper din toată inima să fie aşa), un iatac secret unde sunt aşezate, cuminţi, în sipete cu chei aurite (care totuşi nu le pot ascunde), aşa-zisele vise-cu-ochii-deschişi.

          Eu aş vrea să aleg din toate aceste gânduri şi vise-cu-ochii-deschişi câte unul, răzleţ, şi să-l public în fiecare număr al revistei. Nu am avut în minte o temă anume pe care să o dezbat şi nu vreau să „demonstrez” ceva prin intermediul scrierilor mele. Tot ce ţin cu tot dinadinsul să ştiţi este că sunt sinceră (în fine, atât cât e omeneşte posibil!) în ceea ce gândesc şi în ce pun pe hârtie, eu aparţinând acelei generaţii care consideră că: una este să-ţi aşterni pentru tine nişte rânduri, într-un jurnal, asta te priveşte doar pe tine, dar cu totul altceva este să faci aceste rânduri publice, chiar dacă le citesc doar treizeci de oameni (fiind incluse în acest număr şi rudele tale, toţi prietenii sau colegii), căci atunci trebuie să-i respecţi pe cei care or să citească acele rânduri şi să încerci să te prezinţi în faţa lor cu ceva decent (măcar), când şi când plin de umor şi, dacă se poate, interesant şi inteligent.

          Acum am să vă explic, din nou, de ce îmi place aşa de mult formula asta de adresare, „domniile voastre”. Îmi place pentru că e o spunere respectuoasă şi pentru că ţine de nişte vremuri în care tare aş fi vrut eu să trăiesc, vremuri demult apuse, când mai exista onoare, respect al valorilor şi ierarhiilor, când lumea avea timp să se salute şi chiar să-şi zâmbească, oamenii se ajutau, timpul nu trecea aşa de halucinant de repede, vremuri când mai existau bunele maniere, ruşinea, bunul simţ, când părinţii şi bunicii erau respectaţi de cei tineri, când Dragostea însemna mult mai mult decât sex, iar oamenii chiar aveau credinţă şi-L iubeau pe Hristos atât de mult, încât acceptau uneori să-şi dea viaţa pentru El. Acele timpuri, domniile voastre, în care patriotismul nu era ceva la care să strâmbi din nas cu dispreţ, nu era luat în zeflemea de toţi zevzecii, iar conducătorii ţării ăsteia frumoase şi binecuvânate de Dumnezeu, România, nu erau chiar aşa de nevolnici şi puşi doar pe furat. Timpuri apuse, dar să sperăm că nu iremediabil apuse. Dar să lăsăm revoltele şi nostalgiile fără rost, să nu ne uităm gândul şi s-o pornim la drum.

          Pe parcursul adolescenţei şi tinereţii mele, mi-am ales mereu câte o deviză după care să mă conduc. Multe, trebuie să recunosc, erau rodul educaţiei ce-am primit-o, unele din „înţelepciunea poporului”, altele luate din cărţi. În general, erau de genul „e loc sub soare pentru toţi”, „trăieşte, dar lasă şi pe ceilalţi să trăiască”, „bine faci, bine găseşti” sau, cum spunea taică-meu, „dacă nu poţi face bine cuiva, măcar nu-i fă rău!”. Recunosc sincer în faţa domniilor voastre că devizele acestea nu mi-au fost de prea mare ajutor, în Jungla asta în care s-a transformat lumea, în zilele noastre. Am trăit mereu cu impresia (ba nu, cu certitudinea) că nu sunt o „fiară” destul de feroce pentru a rezista. Acum, că m-am retras din junglă şi stau la ţară, unde încerc să îmi cultiv grădina (şi la propriu, dar şi după cum ne îndeamnă Voltaire), dictonul meu călăuzitor în viaţă este „Nihil sine Deo” şi, înţelegându-l bine abia târziu, la o foarte coaptă vârstă, am încetat să-mi mai fac probleme din nimic, am renunţat să încerc, cu tot dinadinsul, să înţeleg lucruri care nu vor (sau nu trebuie) să fie înţelese, am ajuns să nu-mi mai doresc explicarea inexplicabilului şi am căpătat un fel de echilibru.

          Acestea fiind zise, iată că ştiţi acum, domniile voastre, de la ce premize am pornit şi o să pornesc mereu în periplul mirobolant al gândurilor. Sigur, nu este un drum uşor, însă gândurile trec mai lesne peste orice obstacol. Cu ajutorul gândurilor, fiecare poate realiza ceea ce nu a fost sau nu va fi în stare să realizeze. Sper să fie, în fiecare dintre episoade, ceva care să vă placă, să vă intereseze şi, uneori, să vă amuze. Urăsc gândul că rânduleţele mele vă vor lăsa indiferenţi, pentru că indiferenţa, pentru mine cel puţin, e chiar mai rea decât critica. Acest articol fiind începutul de drum, am să scriu mai puţin, pentru că asta mi-am propus pentru astăzi, să-mi explic şi să vă explic de ce am început să scriu şi ce rost vreau să-i dau „Colecţiei de gânduri”.
 
Addenda. Acesta a fost, după cum se vede, un articol publicat de mine acum vreo patru ani. Acum, în 2013, nu mai public nimic, revista nu mai apare, dar continui să gândesc (ha, ha!) şi-mi voi scrie unele gânduri pe blog.

Gânduri în Anul Dragonului de Apă

                     MOTTO:

         "Dragonul chinezesc este echivalentul legendarei 
        Păsări Phoenix. El aruncă flăcări pe gură, arde, se 
        transformă în cenuşă, şi, la fel ca pasărea minune, 
        are capacitatea de a renaşte"

       Astăzi, toţi asiaticii (sau aproape toţi...) intră, conform Zodiacului chinezesc, în anul Dragonului de Apă, ce va dura până în 9 februarie 2013. Şi, chiar dacă nu suntem asiatici, eu tot îmi urez, şi vă urez şi domniilor voastre ca, în acest an, să fiţi impunători şi neînfricaţi ca dragonul, să vă reinventaţi şi să renaşteţi din cenuşa gândurilor vechi, precum Pasărea Phoenix şi să fiţi sănătoşi. 

Gânduri despre curaj

      
                                                          MOTTO:
                       "Inspiraţia este şi ea o manifestare a inconştientului.
                         Creaţia poetică nu este decât opera acestui inconştient
                         veşnic în activitate."

                                                          Max Blecher

    

    Mai nou, am o nouă şi devoratoare pasiune: pasiunea de a pune câte un motto la ce vrei şi la ce nu vrei. Nu mă pot opri, când găsesc câte un citat, o maximă, o zicere a unui autor, să nu o aşez în fruntea unei scrieri de-ale mele. Ei, să sperăm că nu va dura mult. Adică, de ce nu, dacă-mi place? Azi am ales citatul ăsta despre inspiraţie, aşa, de ciudă că eu nu mai am nicio idee mai de Doamne-ajută, şi asta de foarte mult timp. Singurul gând care nu-mi dă pace este că sunt o mare fricoasă, pentru că nu simt deloc acel curaj nebunesc de frumos de a "ieşi în stradă" şi a mă alătura celor care protestează. 
 

      Adevărul este că ştiam că nu sunt o eroină, apoi, alt motiv al ezitării mele este că nu ştiu cărui grup să mă alătur, pentru că fiecare cere un alt lucru şi, în al treilea rând şi cel mai important, eu cred că totul va fi degeaba, un dialog normal nu se poate desfăşura în stradă, iar Băsescu şi nesimţiţii din guvern nici nu au de gând să înceapă vreunul. Simt la fel ca aceia care au ieşit în stradă, mi-e lehamite şi mi-a ajuns cuţitul la os, dar o să continui să-mi văd de viaţa mea, acceptând ideea că nu-s deloc curajoasă şi fiind pe deplin conştientă că astfel nu voi câştiga nimic, decât regrete.