Căzutul pe gânduri

                          MOTTO:

                       „Vedeţi lucruri şi spuneţi: De ce? Dar

                         eu visez la lucruri care nu au mai fost

                         văzute şi spun: De ce nu?”

                                                       George Bernard Shaw

       Voi rescrie primele patru „episoade” ale periplului meu printre gânduri, episoade ce le-am pierdut, din cauza unui regretabil incident. Vina este numai şi numai a mea. Fiind la începuturi, învăţăcel în a pricepe ce înseamnă scrisul pe calculator şi lucrul, în general, cu această invenţie nemaipomenită a minţii omeneşti, am făcut, inevitabil, şi multe greşeli. Cred că una din aceste „multe greşeli” a fost că am şters primele părţi ale „serialului” meu. Nu mai ţin minte ce scriam eu acolo, dar o să pornim de la zero, domniile voastre. Deci, dacă îmi aduc bine aminte, prin 2009, am acceptat să scriu câte un articol pe lună pentru o revistă a  Fundaţiei „Petre Ionescu–Muscel” din Domneştiul meu natal,  revistă intitulată, foarte inspirat, „Pietrele Doamnei”. M-am hotărât atunci să pun seria mea de articole sub titlul generic „Colecţia de gânduri”. Cred că şi atunci am pornit-o la drum, în „episodul I”, tot aşa ca şi acum, explicând de ce am ales acest titlu şi ce o să scriu eu în acele mici articole, de-a lungul vremii.

          Bineînţeles că pe urmă, navigând pe Internet, (ştiu, e un loc comun, dar sună aşa de simpatic şi metaforic!) am descoperit un blog numit „Colecţie de gânduri”, dar nu-mi pasă, eu aşa am vrut să se numească scrierile mele, fără să mă inspir de niciunde. De fapt, este un lucru cunoscut că orice idee nouă se dovedeşte, până la urmă, a nu fi nouă deloc. Totul este să ne putem obişnui cu starea asta de lucruri. Şi, poate vreţi să ştiţi de ce voiam neapărat să se numească aşa seria aceasta de articole - eseuri (cum, de altfel, se numeşte şi blogul meu, trebuie să recunosc că nu-s deloc originală şi că mă repet). Pentru că, domniile voastre, fiecare dintre noi are în minte, în zona amintirilor (sau a memoriei afective), rafturi întregi pline cu propriile gânduri, biblioteci uriaşe unde expune gândurile înţelepte ale altora şi mai are, ştiu sigur (adică, pentru a fi sinceră, nu ştiu sigur, dar sper din toată inima să fie aşa), un iatac secret unde sunt aşezate, cuminţi, în sipete cu chei aurite (care totuşi nu le pot ascunde), aşa-zisele vise-cu-ochii-deschişi.

          Eu aş vrea să aleg din toate aceste gânduri şi vise-cu-ochii-deschişi câte unul, răzleţ, şi să-l public în fiecare număr al revistei. Nu am avut în minte o temă anume pe care să o dezbat şi nu vreau să „demonstrez” ceva prin intermediul scrierilor mele. Tot ce ţin cu tot dinadinsul să ştiţi este că sunt sinceră (în fine, atât cât e omeneşte posibil!) în ceea ce gândesc şi în ce pun pe hârtie, eu aparţinând acelei generaţii care consideră că: una este să-ţi aşterni pentru tine nişte rânduri, într-un jurnal, asta te priveşte doar pe tine, dar cu totul altceva este să faci aceste rânduri publice, chiar dacă le citesc doar treizeci de oameni (fiind incluse în acest număr şi rudele tale, toţi prietenii sau colegii), căci atunci trebuie să-i respecţi pe cei care or să citească acele rânduri şi să încerci să te prezinţi în faţa lor cu ceva decent (măcar), când şi când plin de umor şi, dacă se poate, interesant şi inteligent.

          Acum am să vă explic, din nou, de ce îmi place aşa de mult formula asta de adresare, „domniile voastre”. Îmi place pentru că e o spunere respectuoasă şi pentru că ţine de nişte vremuri în care tare aş fi vrut eu să trăiesc, vremuri demult apuse, când mai exista onoare, respect al valorilor şi ierarhiilor, când lumea avea timp să se salute şi chiar să-şi zâmbească, oamenii se ajutau, timpul nu trecea aşa de halucinant de repede, vremuri când mai existau bunele maniere, ruşinea, bunul simţ, când părinţii şi bunicii erau respectaţi de cei tineri, când Dragostea însemna mult mai mult decât sex, iar oamenii chiar aveau credinţă şi-L iubeau pe Hristos atât de mult, încât acceptau uneori să-şi dea viaţa pentru El. Acele timpuri, domniile voastre, în care patriotismul nu era ceva la care să strâmbi din nas cu dispreţ, nu era luat în zeflemea de toţi zevzecii, iar conducătorii ţării ăsteia frumoase şi binecuvânate de Dumnezeu, România, nu erau chiar aşa de nevolnici şi puşi doar pe furat. Timpuri apuse, dar să sperăm că nu iremediabil apuse. Dar să lăsăm revoltele şi nostalgiile fără rost, să nu ne uităm gândul şi s-o pornim la drum.

          Pe parcursul adolescenţei şi tinereţii mele, mi-am ales mereu câte o deviză după care să mă conduc. Multe, trebuie să recunosc, erau rodul educaţiei ce-am primit-o, unele din „înţelepciunea poporului”, altele luate din cărţi. În general, erau de genul „e loc sub soare pentru toţi”, „trăieşte, dar lasă şi pe ceilalţi să trăiască”, „bine faci, bine găseşti” sau, cum spunea taică-meu, „dacă nu poţi face bine cuiva, măcar nu-i fă rău!”. Recunosc sincer în faţa domniilor voastre că devizele acestea nu mi-au fost de prea mare ajutor, în Jungla asta în care s-a transformat lumea, în zilele noastre. Am trăit mereu cu impresia (ba nu, cu certitudinea) că nu sunt o „fiară” destul de feroce pentru a rezista. Acum, că m-am retras din junglă şi stau la ţară, unde încerc să îmi cultiv grădina (şi la propriu, dar şi după cum ne îndeamnă Voltaire), dictonul meu călăuzitor în viaţă este „Nihil sine Deo” şi, înţelegându-l bine abia târziu, la o foarte coaptă vârstă, am încetat să-mi mai fac probleme din nimic, am renunţat să încerc, cu tot dinadinsul, să înţeleg lucruri care nu vor (sau nu trebuie) să fie înţelese, am ajuns să nu-mi mai doresc explicarea inexplicabilului şi am căpătat un fel de echilibru.

          Acestea fiind zise, iată că ştiţi acum, domniile voastre, de la ce premize am pornit şi o să pornesc mereu în periplul mirobolant al gândurilor. Sigur, nu este un drum uşor, însă gândurile trec mai lesne peste orice obstacol. Cu ajutorul gândurilor, fiecare poate realiza ceea ce nu a fost sau nu va fi în stare să realizeze. Sper să fie, în fiecare dintre episoade, ceva care să vă placă, să vă intereseze şi, uneori, să vă amuze. Urăsc gândul că rânduleţele mele vă vor lăsa indiferenţi, pentru că indiferenţa, pentru mine cel puţin, e chiar mai rea decât critica. Acest articol fiind începutul de drum, am să scriu mai puţin, pentru că asta mi-am propus pentru astăzi, să-mi explic şi să vă explic de ce am început să scriu şi ce rost vreau să-i dau „Colecţiei de gânduri”.
 
Addenda. Acesta a fost, după cum se vede, un articol publicat de mine acum vreo patru ani. Acum, în 2013, nu mai public nimic, revista nu mai apare, dar continui să gândesc (ha, ha!) şi-mi voi scrie unele gânduri pe blog.