Gânduri în SILENZIO STAMPA

            Am avut, zilele trecute, o experienţă de-a dreptul traumatizantă pe care trebuie s-o spun tuturor. Şi, pe cuvânt, nu exagerez cu nimic când afirm lucrul acesta. Neavând de lucru, am căutat pe Internet ceva concursuri literare, nu pentru că aş fi vrut să particip la vreunul, ci aşa, pur şi simplu din curiozitate, ca să aflu cum se desfăşoară. Ei bine, la unul dintre aceste concursuri, la datele despre participare se spunea că, citez: „cei cinci finalişti de la secţiunile POEZIE şi PROZĂ vor avea parte de un sejur (hm, de nu şedere) de o săptămână (...) şi se vor organiza sesiuni de scriere creativă, ateliere de performance, happening, lecturi publice, workshops-uri, la care vor fi invitaţi specialişti din domeniu”. Uau! Toate englezismele astea într-un mic enunţ?! După ce mi-am revenit din uluială, m-am hotărât ca, timp de o săptămână, să intru în silenzio stampa.

        Până voi intra în tăcerea autoimpusă, vreau să spun ceva despre silenzio stampa. Termenul ăsta se pare că ne vine din domeniul sportului. La Campionatul Mondial din 1981, antrenorul Enzo Bearzot le-a interzis jucătorilor săi din „scuadra azzura” să ţină vreo conferinţă de presă. Deci, conferinţă de presă (conférence de presse, press conference, conferenza stampa) se vede că e opusul zicerii noastre de mai sus. Deci, nu mai scriu nimic timp de o săptămână, pentru a mă pedepsi că sunt aşa de ruptă de lumea modernă şi de manifestările ei mimetice, total aiuritoare pentru mine. Am zis că nu mai scriu, dar de vorbit o să vorbesc în continuare, măcar puţin, că altfel nu pot supravieţui. Pe săptămâna viitoare.

Gânduri pierdute-n amintiri

    Haideţi, domniile voastre, însoţiţi-mă într-o altă pagină în care o să încerc să conjug verbul „a gândi, gândire”. Astăzi va fi o gândire izvorâtă din amintiri. Pentru că şi amintirile sunt tot gânduri, doar că verbele se conjugă la trecut. Amintirile sunt bune, cred eu, atunci când nu ne întunecă sau nu ne îngreunează prezentul. Aţi văzut că, în general, noi suntem tentaţi să ne amintim mai mult lucrurile plăcute din trecutul nostru sau al altora. Bine, aici intervine şi felul de a gândi al fiecăruia: unii sunt atât de pesimişti, încât refuză să-şi amintească orice altceva în afară de nenorociri. (Dar, despre amintiri şi rolul jucat de ele în viaţa mea, o să mai revin într-un alt episod). 

      O să-mi încep lucrul la exponatul de astăzi din raftul gândurilor mele cu o mărturisire. Deşi sunt o persoană ce a terminat (cândva) Filologia, secţia numită pe atunci română–franceză, am citit din opera lui Proust doar ceea ce-mi era necesar la examen şi n-am fost deloc extaziată, (la vremea aceea), de stilul lui. Dar am reţinut ceva ce a devenit, de fapt, un loc comun şi este des amintit în scrierile multora: este vorba despre proustiana „la madeleine”, prăjiturica aceea pe care o pomeneşte autorul în volumul „Du côté de chez Swan”. Ei bine, prima amintire a mea legată de madlenele servite de mătuşa Léonie de la Combray, lui Proust, pe vremea copilăriei acestuia, este aceea că textul, stufos şi abundent în amănunte, m-a adus în pragul disperării. 
     Dar l-am citit, ca de altfel toată cartea, cu o mare încrâncenare, pentru că eram conştiincioasă. (La fel cum, un an mai târziu, citeam şi reciteam, cu încăpăţânare, până când începeam să înţeleg ceva din textul încifrat, „Ulysses” de James Joyce). Apoi, scrierile critice, analizele de text, comentariile  pe care le aveam în „manualele” noastre de studenţi, aşa de sofisticate şi pline de termeni „pretenţioşi” (ce erau în totală contradicţie cu felul simplu şi natural de exprimare care-mi era mie pe plac), iarăşi mă aduceau la disperare, pentru că trebuia să le „tocesc”, lucru care-mi repugnă.
      Îmi cer scuze, dar iar voi face aici o paranteză. Voi demonstra, tot legat de subiectul de astăzi, cum e cu rolul  memoriei afective. Din cursul de lingvistică (ca, de altfel, din multe altele ce erau în programa de la facultate) nu ştiu câte noţiuni teoretice mi-au mai rămas mie în memorie, dar nu am uitat un banc pe care profesorul ni l-a spus la curs pentru a „demonstra” modul cum pătrund neologismele în mediul rural:

          „Văsălie trece pe la poarta lui Ion şi strigă:

          - Ioane, no, hai ş-om mere la cârciumă să bem un vinars!

          - Nu merg, mă.

          - Hai, mă Ioane, măcar o bere...

          - No, nu vreau să merg!

          - De ce, mă?

          - Îmi repugnă!”

      Revenind la exegeza textelor proustiene, păi, de exemplu, trebuia să insistăm pe „rolul mnemotehnic exacerbat al cuvântului” sau pe „funcţiile metaforice ale discursului” sau pe „dihotomia realitate – amintire”. Eu nu zic că nu aveau şi acestea rolul lor în formarea mea ca profesor dar, în practica de mai târziu, ca începătoare în ale predării francezei într-un sat din Vrancea (unde erau cazuri - rare, dar erau - când elevii nu ştiau bine nici să scrie în limba română, ca să nu mai spun că, din cauza dialectului cu care erau obişnuiţi, li se părea că eu sunt aceea care vorbesc „ciudat”, fiindcă foloseam româna literară), deci toate exegezele de care vă vorbeam mi-au fost de tot atât folos ca şi o frecţie la un picior de lemn. 
     Dar, măcar le ştiam, şi ştiindu-le pe acestea şi multe altele, citind mult, învăţând pentru examene, îndrăznesc să spun că eu, precum şi generaţiile cu zece, douăzeci de ani mai tinere şi cu zece, douăzeci ani mai în vârstă ca mine, ieşeam din (unele) facultăţi şi ne puteam numi, fără să roşim, intelectuali. Ceea ce, după câte văd eu, nu se mai întâmplă astăzi decât destul de rar. (Acesta va fi un alt subiect de discuţie la care voi reveni în viitor, vă rog să îmi scuzaţi divagaţiile de astăzi, dar domniile voastre cred că aţi băgat deja de seamă că pot fi încoronată ca „regina parantezelor”, le consider supusele mele şi pur şi simplu le ador!)      

    Voiam să vă vorbesc astăzi despre amintirile legate de tatăl meu adoptiv, Elisei Avram. A fost învăţător şi apoi profesor în Domneşti peste patruzeci de ani. Pe lângă sutele de copii cărora le-a descifrat secretele minunate ale buchiilor, a avut un rol hotărâtor şi în formarea mea ca om, bineînţeles. Îmi amintesc, apropo de „madeleine” din scrierea lui Proust, ziceri de-ale lui, sfaturi, felul paşnic şi blând de a se purta, mâncărurile lui preferate, îmi amintesc cum îmi povestea despre greutăţile întâmpinate în anii petrecuţi ca învăţător în Cadrilater, despre plimbările prin Balcic şi Bazargic, îmi amintesc cum îmi făcea „liste de lecturi”, îmi amintesc cum m-a învăţat să dezleg rebusuri (şi lista ar putea continua, dar nu vreau să vă plictisesc). 
     Îmi vorbea cu pasiune despre istorie şi despre mica sa colecţie de monezi vechi (lucruri care pe mine, la vremea aceea, nu mă pasionau deloc, din păcate). Mai târziu, aveam amândoi lungi discuţii în contradictoriu, pe diverse teme, cu argumente de ambele părţi, pentru că eu, ca orice persoană tânără, începeam să judec altfel lucrurile şi dânsul susţinea valorile preţuite de către cei mai în vârstă. De la moartea sa, din martie 1998, au trecut ani buni şi aş minţi dacă aş spune că, de atunci, mă gândesc în fiecare zi la dânsul. Dar mă gândesc, când şi când. Şi eu cred că asta, de fapt, este important în viaţă, să nu fii uitat, să se gândească cineva la tine. Iar şi iar, diverse gânduri, sau cărţi, sau zile, sau evenimente mi-l readuc mereu în memorie...

Gânduri ce zic: "Pst! Invăţ!"

   Voi încerca să pun nişte imagini printre textele mele de pe blog. Zic "voi încerca" pentru că, după ce m-am uitat un pic printr-un manual ce te "deşteaptă" în ale lucratului pe calculator, am dat iute bir cu fugiţii şi m-am hotărât că o să aplic metoda copiilor când primesc o jucărie nouă: nu se lasă până nu se lămuresc ce e cu ea, chiar dacă o strică. O să folosesc ca "material didactic" (mda, dascălul din mine îşi mai aminteşte câte ceva, chiar dacă nu mai predă de ani buni) două - trei strofe dintr-o poezioară satirică foarte simpatică, intitulată Iarna nu-i ca vara şi dedicată de autor, Nicuşor Constantinescu, citez "amicului Braian Tăsescu:

"Doamna nu-i ca domnişoara,

 Toamna nu-i ca primăvara,

 Musca nu e ca albina,

 Soaţa nu-i ca Bubulina,

 Halta nu este ca portul, 

 Mămăliga nu-i ca tortul, 

 Prostul nu e ca savantul

 Şi nici soţul ca amantul, 

Primăria nu-i ca gara,

Iarna nu este ca vara!

 
Nu-i pătratul ca triunghiul,
Tusea nu este ca junghiul,
Baba nu este ca juna
Şi nici soarele ca luna,
Nu-i maiorul caporal,
Parastasul nu e bal,
Barul nu e bibliotecă,
Crâşma nu-i cinematecă,
Lauda nu-i ca ocara,
Iarna nu este ca vara!

(...)
Briciul nu este ca lama,
Comedia nu-i ca drama,
Prăvălia nu-i ca şcoala,
Nu-i tenorul ca sopranul,
Nici cartoful ca bostanul,
Leopardul nu-i ca gardul,
Mia nu-i ca miliardul,
Dimineaţa nu-i ca seara,
Iarna nu este ca vara!"
 

Q.E.D.

Gânduri suave

           MOTTO:

          „Stau singur în basmul lumii.

           Aştept văzduhul 

           să-mi decoloreze ochiul

           într-o seară de târziu

           cu zgomot de iguane

           şi ţipăt de melancolie”.

           (George Baciu, „În vestiarul inimii”)

    
    Fireşte, punând eu drept motto episodului de faţă al „Colecţiei..." mele, rostirea asta plină de poezie, sensibilă şi născătoare de gânduri şi simţiri, este evident acum că nu o să mai pot scrie despre „ceea ce se întâmplă pe scena politică a ţării”, nici despre vedetele mioritice, şi, bineînţeles, n-o să mai pot să mă hlizesc cvasi-moralizator asupra cine ştie căror alte gogomănii ce se întâmplă pe la noi, prin România, pe acest „picior de plai” care, din nefericire pentru noi toţi, începe să semene din ce în ce mai puţin cu o „gură de rai”, ca-n poezie. Noblesse oblige, nu?

    Ei, aici deja am intrat în impas. Acestea erau, de fapt, trei dintre subiectele preferate, inepuizabile pentru inspiraţia mea. Bine, recunosc cu o sinceritate neprefăcută cum că, în micile articole despre relele apucături ale celor din „politichia” românească, eu nu sunt destul de informată (din comoditate şi din lehamite) şi că tonul meu nu e destul de incisiv (din decenţă). Îi admir sincer pe toţi aceia care scriu într-adevăr pamflete politice, cu date exacte, documentate şi cu un verb virulent. Dar ce pot eu să fac, v-am mai spus deja, domniile voastre, că nu m-am născut în epoca potrivită firii mele.

    Nici vreo călătorie imaginară (în locuri exotice şi misterioase sau pe la noi, prin minunate şi neştiute colţuri ale ţării) nu mai vreau să facem astăzi împreună, pentru că, dacă tot m-am pornit pe mărturisiri, trebuie să vă mai spun că şi voiajele astea ale mele virtuale necesită o oarece pregătire, trebuie să citesc ceva despre locurile unde vă voi duce pe domniile voastre, trebuie să ştiu ceva despre oamenii de acolo, despre cultura lor, despre obiceiuri, climă, bogăţii etc. Ei bine, acum nu am timp şi nici chef pentru asta, deci vă promit că o să călătorim data viitoare, dacă nu apare ceva mult mai interesant de comentat între timp. Aşa că rămâne valabilă dilema de care vă spuneam: despre ce să scriu? Dar eram sigură, pentru că mă cunosc foarte bine, că o să apară ceva...

    Deci, delectându-mă zilele astea, pentru a mia oară,  cu Habanera din „Carmen” de Bizet, cântată de Maria Callas (am găsit, de data asta, înregistrarea făcută la Covent Garden), am înţeles, profund şi pe deplin, înţelesul expresiei aceleia franţuzeşti care susţine că cineva are un „je ne sais quoi” ce-l distinge de ceilalţi. Am ascultat aria asta cântată de artiste cu voci mari, poate mai mari ca cea a Mariei Callas, artiste mai tinere, mai frumoase, mai... Am ascultat-o şi în interpretarea marii noastre cântăreţe Angela Gheorghiu. Era totul frumos, mă încânta, dar nu îmi atingea sufletul în modul acela de neexplicat.

  Maria Callas, fără gesturi dramatice, fără nu ştiu ce zâmbete şăgalnice, numai din modulaţiile sublime ale vocii şi din privirile arunate de ochii ei frumoşi de grecoaică pătimaşă, te face să simţi această cântare, să o înţelegi, chiar dacă nu ştii franceza. E talent, e muncă, e dăruire, dar mai ales este acel „je ne sais quoi” de care vă spuneam. La fel se întâmplă, de exemplu, în piese de teatru sau în filme. 
  Pot fi actori foarte talentaţi, foarte frumoşi sau carismatici şi care îşi joacă rolul cu dăruire, dacă însă nu se crează acea chimie (între ei, pe scenă, mai întâi, şi între ei şi public, mai apoi), totul este perfect dar nu ne transmite nimic, emoţia, vorba personajului lui Nenea Iancu, „ e sublimă, dar lipseşte cu desăvârşire”. D. I. Suchianu, un excelent (şi, din păcate, prea repede uitat) critic de film, spunea că sunt mari doar actorii şi regizorii cărora le reuşeşte în creaţiile lor acel „make believe” (fă-l să creadă). Noi asta şi vrem, de fapt, când ascultăm muzică, ne ducem la teatru sau vedem acasă un film, să fim cuceriţi, să ne mistificăm, să credem. Altfel, ne pierdem timpul degeaba.

   Am să închei acum, episodul ăsta a fost doar o fluturare de gând, nu a avut din capul locului un subiect pe care să mi-l fi propus, am scris efectiv ce mi-a trecut prin minte, ascultând-o pe Callas cântând „L’amour est l’enfant de Bohème / Il n’a jamais, jamais connu le loi” şi gândindu-mă că în viaţă, în dragoste, în artă, acel inexplicabil „je ne sais quoi” poate schimba totul, într-o clipă. Asta este concluzia mea, ăsta este adevărul meu de astăzi, nu susţin că e universal valabil, nici veşnic, nici unic, pentru că, aşa cum foarte bine spune Oscar Wilde, „adevărul pur şi simplu este  rareori pur şi niciodată simplu”.