Motto:
"Suflet al meu, rătăcitor mereu,
cum semeni tu, nemulțumit de toate,
cu-acești ciobani nomazi, suflet al meu,
între ninsoare, cer şi libertate."
(Adrian Păunescu, "Accent")
Astăzi, starea mea este ilustrată de imaginea de mai sus. Nu o mai comentez, ca să o înțeleagă
domniile voastre conform principiului "fiecare-ce-vrea". Prin "stare" eu denumesc ceea ce
simt şi ce gândesc. Ori, este logic ca aceste gânduri şi simțiri ale mele să fie
influențate, pe moment sau veşnic, de o serie întreagă de circumstanțe (oameni, întâmplări, discuții, educație, bunuri materiale, sănătate, gene etc.)
Deci, plutind pe căile nebănuite ale imaginației mele, azi aș fi vrut, mai mult decât oricând, să fi fost înzestrată cu talent în ale poeziei (am folosit în titlu denumirea latină, așa, ca să mă dau mare). Pentru că eu, ca şi monsieur Jourdain al lui Molière, am trăit toată viața într-o banală proză, cu ceva mici scânteieri poetice şi umoristice, când şi când.
De aceea, având azi starea despre care am făcut vorbire, am pus ca motto o strofă dintr-o poezie pe care Adrian Păunescu a dedicat-o, prin anii '80 satului meu, Domnești, aşezat frumos între dealurile şi muscelele Muscelului, şi de aceea am să închei acum, citând câteva rânduri scrise de George Baciu în volumul său "Poeme legănate-n palmă":
"Un vers e un penel cu strănut liric,
o strofă - rochia sub care se ascund
conferințele privirii,
poemul e orișicare zi ce arată cu degetul
vopseaua din vene."
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu