Gânduri modeste

     

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

În timp ce mi-am băut tacticoasă cafeaua, dintr-o ceșcuță unde lichidul plăcut mirositor se găsea într-o cantitate aproape infinitezimală, (obiceiul ăsta balcanic l-am păstrat doar simbolic, căci am trecut, oficial, la ceaiuri), am hotărât să scriu aici câte ceva despre modestie. Eu sunt o persoană modestă, uneori exagerat de modestă. Am devenit aşa prin educaţie, precum şi din cauza unor necazuri (am folosit aici un eufemism, căci nu-mi place nici să exagerez) avute în copilărie şi adolescenţă, şi care m-au marcat. Dar cred că şi firea mea e de aşa natură. Nu-mi place să-mi fac loc cu coatele pentru a fi în prim-plan, nu-mi place să dau buzna peste oameni (nici măcar pentru a-i ajuta, decât în cazul în care îmi cer ajutorul), nu-mi place să mă laud (dar, ciudat, ador să fiu lăudată). Nu m-am hotărât nici acum dacă modestia e o calitate sau un defect. Deşi aş prefera să fie calitate, căci aş zice că defecte am destule. Şi alţii, mult mai deştepţi şi mai cu experienţă decât mine, au păreri opuse despre asta. Confucius spune: "Modestia este fundaţia solidă a tuturor virtuţilor". "Modestia şi înţelepciunea sunt complementare", este de părere Bernard de Fontenelle. Liviu Rebreanu consideră că "Modestia nu e dezinteres, e o atitudine". Şi apoi vine Napoleon şi trânteşte ideea că: "Modestia este calitatea celor care nu au calităţi". Deci, domniile voastre, stau şi mă-ntreb: a fi modest e "de bine" sau e "de rău"?!