Gânduri despre strămoşi

  Vă mărturisesc, domniile voastre, că nu prea m-a pasionat cunoașterea trecutului îndepărtat al familiei mele. Mă opream undeva, pe la bunici. Dar am descoperit, de curând, că e un teren fascinant. Pe linie paternă, rădăcinile neamului meu sunt din Ardeal, de unde un strămoș, preotul Zaheu (sin Bucur), a venit în Domnești, împreună cu mulţi enoriaşi ai săi, refugiați din calea samavolniciilor Imperiului Austro-Ungar. Preotul Pavel, sin ( adică fiul lui) Zaheu i-a urmat, iar feciorul acestuia, preotul Ion (Duhovnicul sau Popa Niţă), a fost o figură pregnantă şi emblematică a Domneştiului de Muscel de pe la o mie opt sute şi ceva. Iată un text, de o frumuseţe aparte, prin care enoriașii domneşteni îl cereau ca duhovnic pe străbunicul meu:

„(...) avem lipsă de duhovnic, din care cauză până să alergăm la alte sate după duhovnic, am rămas nespovediţi de la Posturile Mari, precum cere buna cuviinţă şi, ca să nu mai fim şi de acum înainte sub această sarcină, cu dare de seamă înaintea Atotputernicului Dumnezeu, vă rugăm plecaţi să binevoiţi a raporta Sfintei Mitropolii păsul despre care am vorbit mai sus. Şi să binevoiască a ne hirotoni duhovnic pe sfinţia sa, părintele nostru Ion, sin preot Pavel, care îşi are vârsta şi calităţile cerute de a ocupa acest post  şi, de se va putea, cât mai neîntârziat, căci se apropie Sfânta Înviere şi am vrea să ne dăm la sfinţia sa tot talantul şi a ne împărtăşi de cele sfinte, spre a nu rămâne ca dobitoacele”.

În fine, mereu pe gânduri...

  

     Iată, domniile voastre, şi ultimele  ziceri ale decalogului părintelui moldovean Savatie:    
                                                                                   
  8. Să nu te răzbuni de două ori                                                       
   Răzbunarea este un păcat, dar este omenească. Scriptura spune să nu pedepseşti de două ori pentru aceeaşi greşeală, principiu care a ajuns şi în Dreptul roman. Pot înţelege un gest de răzbunare, deşi e mai bine să nu te răzbuni, dar mă înstrăinez de omul care se răzbună de două ori, adică la nesfârşit, pentru o singură greşeală. Când m-am răzbunat o dată, a mai mers cum a mai mers, m-a iertat Dumnezeu, dar când m-am răzbunat a doua oară, s-a întors totul în capul meu şi am ajuns sa înţeleg ca m-am războit cu mine însumi. 
   9. Să nu învingi cu orice preţ                                                                    
  Oamenii care caută sa fie învingători cu orice preţ, în cele din urmă, pierd totul. Prefer sa fiu considerat învins uneori, pentru a-mi păstra şansa să înving la urmă. Odată, un episcop român mi l-a lăudat pe Adrian Năstase (se întâmpla prin 2004): „Vă daţi seama, omul acesta a avut doar note de zece, niciun nouă! E extraordinar, nu-i aşa?”. Eu i-am răspuns: „Eu nu am încredere în oamenii care au avut numai note de zece”. „De ce?”, m-a întrebat episcopul surprins. „Pentru că ei nu ştiu să piardă, iar omul care nu ştie sa piardă te vinde pentru o victorie vremelnică”.                         
10. Să nu râzi de ruşinea nimănui                                                          
   Când eram mic, am auzit băieţii mai mari râzând de cineva care a fost prins într-un păcat ruşinos. Apoi, de fiecare data când mă întâlneam cu acel om sau auzeam vorbindu-se de el, îmi venea în minte, fără sa vreau, păcatul pe care îl făcuse. Dar niciodată nu am spus cu buzele mele acel păcat şi m-am purtat aşa cu acel om ca şi cum nu aş şti nimic. Nici acum, când el a murit, nu pot spune ce am auzit, pentru că nu vreau să-i răscolesc ruşinea.[1]

---

[1] Decalogul a apărut în revista moldovenească VIP Magazin (februarie 2013, nr. 104-105)

Şi iar pe gânduri...

5. Să nu te crezi pierdut
   Eu sunt o fire înclinată spre deznădejde, cunoscând toate relele care ies din această cădere sufletească. Dar într-o zi mi-a venit gândul salvator. Mi-am zis că Dumnezeu cunoștea căderile mele, şi cele trecute, şi cele viitoare, şi totuşi m-a creat, iar Dumnezeu nu aduce pe nimeni pe lume spre pierzare. Dacă ne-am născut înseamnă că Dumnezeu şi-a pus toată încrederea în noi. E o mare încurajare să te gândești că Dumnezeu are încredere în tine. La disperare, omul e capabil de orice rău, el se pornește cu război împotriva propriei fiinţe, având parcă o plăcere demonică din a-și călca propriile principii, practic sinucigându-se spiritual. Cred că orice duhovnic adevarat îşi începe sfătuirea de după spovedanie prin cuvintele: „Să nu deznădăjduiești”.
6. Să nu te crezi sfânt
    Sfântul Siluan Athonitul zicea: „Două gânduri să nu le primești și să nu le crezi, primul, că nu te vei mântui și al doilea, ca ești sfânt”. Să nu te crezi mai bun ca alţii. Lucrarea pe care o faci, prin darul lui Dumnezeu, poate fi mai bună decât a vecinului, dar asta nu înseamnă că tu eşti mai bun ca el, doar lucrarea e mai bună. Darurile date de Dumnezeu nu se iau înapoi, dar oricine se mândreşte cu lucrările sale ajunge să se întunece şi să foloseasca darul prostește, după care ajunge să-şi piarda demnitatea.
7. Să nu te pui chezaș
    De câte ori m-am pus chezaş pentru cineva, am încurcat oamenii şi am făcut doar rău. De când mă ţin minte, mă băgam să salvez pe toata lumea. Narcomani, beţivi, femei bătute de bărbat şi aşa mai departe. N-am salvat pe nimeni, au fost numai necazuri, bani furaţi, lucruri dispărute, probleme cu vecinii. Am ajuns la concluzia ca dacă vrei să ajuţi pe cineva, ajută cât te ţin curelele, dar fără sa implici şi alţi oameni. Asta înseamnă să te pui chezaş pentru cineva, să garantezi că el se va îndrepta, că te reprezintă. Mare greșeala. Odată, am citit din Pildele lui Solomon sfatul acesta: „Să nu te pui chezaş”. Noi, când citim Scriptura, înţelegem şi reţinem doar atât cât am experimentat, celelalte cuvinte nici nu le vedem.

Tot pe gânduri...

  Şi, în continuare, decalogul părintelui Savatie:
 
3. Să nu preţuieşti în bani ceea ce Dumnezeu ți-a dat în dar
   Am înțeles asta în adolescență. Eu fiind elev la Liceul de Artă („Octav Băncilă”) din Iași, mama m-a dus la Petersburg să văd Ermitajul. Acolo, am stat la o familie de abhazi, o femeie divorţată cu doi copii, dar foarte descurcăreață. O chema Izolda şi ea mi-a cumpărat prima mea chitară. Dumnezeu să-i dea sănătate! Avea grătar şi făcea mulţi bani. Eu niciodată nu am văzut atât de mulţi bani. Vindea frigărui noaptea, până spre dimineaţa, că erau nopţile albe. Uneori ieşeam şi eu cu ei, că era interesant. Ei făceau şi vindeau frigărui, iar eu desenam într-o mapă pe care o sprijineam pe genunchi. Cât oamenii mâncau, eu aveam timp sa le „fur” portretele. Un bărbat chel şi vesel s-a apropiat de mine şi a început să exclame: „Păi ăsta sunt eu! Sunt chiar eu! Cât să-ţi dau ca să mi-l vinzi?”. Eu zic: "Îl dau aşa, eu nu vând". Şi i-am dat acel portret. Bărbatul totuşi mi-a dat un dolar, era în 1991. Apoi s-a dus. Eu am rămas cu acel ban. L-am pus într-un caiet şi nu l-am folosit niciodată.
4. Să nu crezi răul
   De câte ori am crezut un rău despre cineva, am avut doar de pierdut. M-am simțit murdar, părtaş la o lucrare de urâţire a omului. Am vorbit şi eu de rău, iar timpul mi-a demonstrat de fiecare dată că nu am avut dreptate. Prefer să greşesc prin a-mi păstra o părere bună despre un om rău decât să ajung să cred o vorba proastă despre un om bun. Orice rău este o minciună. Răul, asa cum spunea fericitul Augustin, nu există. Răul este o mare absență, absenţa binelui şi a iubirii. De aceea, a crede răul este totuna cu a te cufunda în absenţă, în minciună.

Pe gânduri...

     E cald, sunt tare obosită şi nu am prea multă vreme de stat pe aici. Aşa că o să vă transcriu, domniile voastre, vreme de câteva zile, zece ziceri înţelepte ale ieromonahului Savatie (Ștefan Baştovoi). Îţi dau de gândit.
1. Să nu uiți că trebuie să mori
   Când aveam doi ani, am căzut din sania înhămată la cal, iar tata s-a dus fără să mă observe. Tata era pădurar pe atunci şi întâmplarea a avut loc chiar la poarta cantonului din Oricova. Când calul a pornit, eu am căzut pe spate, în zăpada, amestecându-mă cu cerul alb de iarnă. Atunci am avut, pentru prima oară, descoperirea singurătății şi a mortii. Nu am plâns şi nici nu am strigat. Ţin minte că eram îmbrăcat într-o salopetă albastră cu glugă. M-am întors tăcut în casa, la mama, mergând atât de încet, încât sa-i dau ragaz tatei să mă ajungă din urmă.
2. Să nu uiți că trebuie să iubești
   Cel mai cumplit lucru care i se poate întâmpla unui om este să nu fie iubit. Dar cred că şi mai cumplit este să nu iubești. Întotdeauna mi-a fost uşor să iubesc oamenii, să mă bucur că-i văd. De aceea, nu am avut nicio piedică în a înțelege Evanghelia. Când făceam vreo bazaconie, mămica îmi spunea: „Du-te de la mine, nu te mai iubesc”. Asta era pentru mine pedeapsa supremă, pe care eu o trăiam ca pe o izgonire din Rai. Sfântul Isaac Sirul spunea că focul iadului nu este altceva decât dragostea pierdută, pe care eşti condamnat să o contempli veşnic.

Gânduri bramburite

                Nu am mai dat pe aici, pe la blogul meu, din varii motive, nu vreau să intru în detalii. Din lipsă de inspirație şi de timp, am întrerupt şi scrierea așa-zisului meu roman. Deh, aş zice că nu-i nicio pagubă, că tot nu-l citea nimeni. Acum, la mijloc de august, după ploile ce au curs mereu, cu obstinație, de prin aprilie, e un soare așa de năucitor, încât simt cum, realmente, gândurile mi se lichefiază. Aşa că o să scriu mai rar şi mai puţin. Cred că vă amintiți, domniile voastre, de un personaj ce apărea în emisiunile pentru copii şi care se numea Abramburica. Ei bine, mă recunosc în ea, cel puțin ca denumire a stării pe care mi-o dă canicula. Aş putea, parafrazând, să mă numesc Avramburica. Pun punct aici, poate că, în zilele următoare, gândurile mele se vor ordona cât de cât...