Gânduri fugarnice

   Nedreptățile pe care mi le-au făcut alţii mie, nu cer nimănui să le regrete, căci le-am uitat; nedreptățile pe care le-am făcut eu altora, nu cer nimănui să le uite, căci eu le regret”.             

                                                                                                                                                                                                                                                                                                         Take Ionescu  

  

    Foarte frumos spus, nu? Un joc de cuvinte foarte serios. Am întâlnit citatul ăsta într-o altă scriere şi, iată, a devenit prilej pentru o (aşa-zisă) scriere a mea. În ultima vreme, caut mereu asemenea prilejuri (ori motive, ori îndemnuri, ori surse de inspirație), pentru că sunt în pană de subiecte pentru bătut câmpii aici. Bine, poate mă alint un pic, aş mai avea eu ceva idei şi surse de inspirație, nu prea am timp, sau dispoziție, sau motivaţie. Dar mai încerc. Cât despre nedreptăţi, ei bine, le iert, dar nu sunt în stare să le uit. Eu, cu bună ştiinţă, nu cred că am nedreptăţit pe cineva, dar dacă da, regret din suflet, căci nu asta am vrut. Bun. Las pe data viitoare restul câmpilor ce trebuie bătuţi, azi mă opresc aici.    

Gânduri uşor resemnate

        MOTTO: 

       "Votează fiecare cu cine vrea şi din urnă iese cine trebuie!"  (Replică din "Titanic Vals" de Tudor Muşatescu)

     Da, ca de fiecare dată, n-am reușit să mă conving (deşi duc ceva muncă de lămurire, credeți-mă!) să stau locului şi să nu mă mai duc să votez, pentru că asta va fi pentru persoana mea un prilej de mare dezamăgire, plus nervi, plus sentimentul că prestez la Cooperativa-munca-în-zadar (vezi motto). Şi, acum, după ce am votat, singura mea părere de bine (n-aş zice bucurie, că-i prea mult) este că Mircea Diaconu, cu ajutorul infim al votului meu, a reușit să fie ales. Nu sunt sigură ce va putea face el acolo pentru Ţară (şi pentru mine), dar speranța moare ultima, nu? Încolo, toate cum le ştim: corupţie, minciuni, înşelătorii, furturi în stil mare, mafioţi, manele, oameni debusolaţi şi dezamăgiţi, sărăcie (în opoziție cu un lux nesimţit şi deșănțat), copii geniali şi talentaţi, care iau premii internaţionale (dar nu primesc atâtea onoruri cât un fotbalist), vedete mioritice (nici n-ar trebui să le zic aşa, că jignesc "Mioriţa") pline de ifose şi prostie, preţuri mari, salarii şi pensii mici, drumuri proaste. Trăim în România, o ţară frumoasă şi fără noroc. Şi suntem un popor frumos şi fără noroc. Ce dacă am ales, toate vor rămâne tot aşa!  Mda, cam sumbru tonul. Deci, o să închei cu un banc (bun, aş zice eu), pentru că vreau să nu mă (vă) mai necăjesc cu scrieri despre o situație pe care ştim că nu prea o putem schimba.                                                               

  "Bulă face rost de o ţigară cu marijuana. Iese pe balcon, o aprinde, trage două, trei fumuri. Așteaptă. Nu se întâmplă nimic. "Să mor eu dacă mai iau de la ăsta vreodată, n-am absolut nimic!" Deodată, prin faţă îi trece un glob mare de foc. "Ce dracu' se-ntâmplă, dau ăştia cu bombe?" Mai stă şi fumează, înjurând că nu are niciun efect, când iar îi trece prin faţă un glob mare de foc. "Ce dracu!?" Enervat, stinge ţigara şi intră în casă.         

— Pe unde ai fost, măi mamă? îl întreabă maică-sa. 

— Am fumat o ţigară pe balcon. 

— Două zile?!"

 

GÂNDURI RELATIVE

Lucrul cel mai important este să nu încetezi să pui întrebări. Curiozitatea are propria rațiune de a exista. (Albert Einstein)

Cel ce mărșăluiește vesel în rând cu trupa, deja și-a câștigat disprețul meu. I s-a dat ditamai creierul din greșeală, din moment ce măduva spinării i-ar fi fost de ajuns. (Albert Einstein)

   Gândurile mele de astăzi fiind, mărturisesc, înfiorător de neinteresante, am apelat la zicerile lui Einstein (inepuizabile în înțelepciune, adevăr şi... mult umor). Mărturisesc că partea serioasă, (adică teoriile, lucrările sale) a activităţii marelui om de ştiinţă mă depășește cu desăvârșire, îmi siderează complet puținii şi superficialii neuroni cu care mă mai laud. Dar ceea ce spune domnia sa despre viaţă, despre oameni şi sentimente, este, ca să zic aşa, universal valabil. Închei cu o altă părere a lui Eintein, foarte actuală, mereu actuală, cu care îmi permit să fiu de acord, deşi nu sunt departe nici eu, câteodată, de ceea ce numeşte, de la înălţimea geniului său, "minţi mediocre"...

    "Marile spirite s-au lovit mereu de opoziția violentă a minților mediocre. Mintea mediocră este incapabilă să înțeleagă omul care refuză să se supună orbește la prejudecățile convenționale și alege în schimb să își exprime opiniile cu mult curaj și onestitate".

Gânduri? "Mofturi, monşer!"

 
                                                                        Motto:

   "În genere, națiile mari au câte un dar sau vreo meteahnă specifică: englezii au spleenul, rușii - nihilismul, francezii - l'engouement, spaniolii - morga, italienii - vendetta etc. Românii au Moftul! Trăiască, dar, Moftul român!"

                                                                Ion Luca Caragiale

      

     În zilele cu ploi nesfârşite şi mult prea persistente (iată, avem mai mult de o lună de când cerul îşi varsă peste noi apele) încerc faza aia cu gândirea pozitivă. Nţţ! Nu merge mereu, dar când îmi aduc aminte de scrierile onorabilului Nenea Iancu, sau doar de vreo replică a unuia dintre personajele domniei sale, mă înveselesc brusc. "Parol!" Să mă fac bine înțeleasă, ploile nu mă deprimă, nu-mi dau "trăiri bacoviene", chiar îmi plac ploile scurte de vară, calde şi mult aşteptate. Dar insistenţa asta pluvială, care mi-a transformat curtea, grădina de zarzavat (şi pe cea de flori, bineînțeles!) în mici Veneții, faptul că munculița mea se duce grațios pe Apa Sâmbetei (în temă, nu?) mă fac să fiu, ca să-l citez iar pe maestru, "ambetată absolut". Replica de bază, ce mi-o administrez mereu când mi-e greu ("Zoe, Zoe, fii bărbată!") nu prea îşi mai face nici ea efectul. Am folosit-o prea des, bag seamă! Şi, fiindcă tot vorbim de replici din scrierile lui Caragiale, încerc să nu mă mai revolt în faţa celor ce se întâmplă prin politica noastră şi să nu mai gândesc: "Eşti tare, stimabile, la machiaverlâcuri!", ci să mă amuz şi să zic: "C'eşti copil?!". Dar gândul că anul ăsta o să-mi pun iar întrebarea Cetățeanului Turmentat ("Eu pentru cine votez?") mă nefericește foarte tare, mai tare decât nesfârșitele ploi. Dar o să replic şi la asta: "Mofturi, monșer!"

   

  

Gânduri despre mimetism

    Arta este imitarea naturii. (Aristotel)

    Mimetism, s. n. 1. însușire a unor animale de a-și schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurător. 2. (fig.) reproducere mecanică a gesturilor și atitudinilor cuiva; imitație (servilă) a unui model; maimuțăreală. (< fr. mimétisme).                          

  Mimesis: principiu estetic de origine platoniciană şi aristoteliană, potrivit căruia arta este o imitare a realului (realităţii).

   Trebuie să recunoașteți, domniile voastre că, încă de când eram copii, toţi aveam tendința de a imita ceva sau pe cineva, apoi, în adolescenţă, numeam asta urmarea unui model în viaţă sau mai ştiu eu cum. Eu am observat, în ceea ce mă priveşte că nu mai sunt deloc o persoană care vrea să imite ceva sau pe cineva, m-am obişnuit cu unicitatea mea (ca să nu zic cu ciudăţeniile mele), îmi place să gândesc ceva mai aparte, să scriu ceva mai aparte, să mă îmbrac (o.k., aici am s-o las baltă, căci la capitolul ăsta am prea mari lacune, din multe şi diverse cauze). Concluzia: nu-mi place din cale-afară să imit. Singurul lucru cu care mă încadrez  în sensul definiţiei mimetismului este comportamentul. Şi asta, după nenumărate palme peste cap luate de la unii şi alţii  (metaforic vorbind). Atunci are loc un fel de declic, şi mă comport şi eu exact cum se comportă ceilalți cu mine. Sunt de acord, desigur, cu cel de-al doilea termen, mimesis, dar şi aici sunt absolut fără putere, pentru că nu excelez în nicio artă, doar le admir...