Gânduri despre mimetism

    Arta este imitarea naturii. (Aristotel)

    Mimetism, s. n. 1. însușire a unor animale de a-și schimba culoarea sau de a lua forma unor obiecte, ori animale din mediul înconjurător. 2. (fig.) reproducere mecanică a gesturilor și atitudinilor cuiva; imitație (servilă) a unui model; maimuțăreală. (< fr. mimétisme).                          

  Mimesis: principiu estetic de origine platoniciană şi aristoteliană, potrivit căruia arta este o imitare a realului (realităţii).

   Trebuie să recunoașteți, domniile voastre că, încă de când eram copii, toţi aveam tendința de a imita ceva sau pe cineva, apoi, în adolescenţă, numeam asta urmarea unui model în viaţă sau mai ştiu eu cum. Eu am observat, în ceea ce mă priveşte că nu mai sunt deloc o persoană care vrea să imite ceva sau pe cineva, m-am obişnuit cu unicitatea mea (ca să nu zic cu ciudăţeniile mele), îmi place să gândesc ceva mai aparte, să scriu ceva mai aparte, să mă îmbrac (o.k., aici am s-o las baltă, căci la capitolul ăsta am prea mari lacune, din multe şi diverse cauze). Concluzia: nu-mi place din cale-afară să imit. Singurul lucru cu care mă încadrez  în sensul definiţiei mimetismului este comportamentul. Şi asta, după nenumărate palme peste cap luate de la unii şi alţii  (metaforic vorbind). Atunci are loc un fel de declic, şi mă comport şi eu exact cum se comportă ceilalți cu mine. Sunt de acord, desigur, cu cel de-al doilea termen, mimesis, dar şi aici sunt absolut fără putere, pentru că nu excelez în nicio artă, doar le admir...