Gânduri despre "Panseurile lui Gâgă"

           
 

              Nu mai ştiu unde apăreau, pe timpuri, aceste panseuri, în orice caz, era o rubrică într-o publicaţie de umor şi acolo erau, cum le arată şi titlul, nişte "panseuri" (ironică trimitere la franţuzescul "pensées"), adică gânduri puerile, pline de truisme, mai neaoş zis, ceva cam ca "la mintea cocoşului". Ei bine, aşa mi se pare mie că gândesc în ultima vreme. Mă încăpăţânez să gândesc (deh, sunt o dependentă de gânduri!), dar tot eu nu-s mulţumită de calitatea gândurilor mele.
             Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar Bănică senior avea un cântecel în care zicea "M-am jurat de mii de ori/ Mai râzând, mai plângând..." Tot cam aşa mă jur şi eu, de vreo doi ani încoace, să nu-mi mai aştern gândurile pe hârtie, pentru că, una la mână, nu interesează pe nimeni şi, a doua la mână, sunt destul de comune şi uneori, ciudate. Dar, recunosc, mereu recidivez. Şi am început şi să uit. Cred că până şi titlul ăsta l-am mai folosit, dar nu-i bai. 

              Gândul de astăzi (doar unul, dar destul de "stufos") este despre a doua şansă în viaţă pe care o primim uneori şi nici nu realizăm că am primit-o. Şi despre faptul că toate, dar absolut TOATE ni se întâmplă exact în momentul în care trebuie să ni se întâmple. Şi că tot ce am făcut, ceea ce facem, ceea ce am dăruit şi, mai ales, ceea ce am gândit şi continuăm să gândim, toate se răsfrâng asupra noastră. Karma!

Gânduri despre VUVUZELE

     
 
     Acesta-i unul din cuvintele care, precum  Frumoasa din pădurea adormită, a fost trezit la viaţă de curând şi asta datorită fotbalului, cred eu.  Sunt cuvinte care au un astfel de destin norocos. Altfel, rămân în letargie, fără să primească sărutul Prinţului, pentru muuuuultă vreme. Eu cred cu tărie că şi cuvintele, ca şi oamenii, ca şi ţările, toţi şi toate au un destin, o Cale de urmat. Păi, făcând comparaţie între anonimul cuvânt "vuvuzelă" şi numele "ţărişoarei mele", vorba lui Caţavencu (personaj al nemuritorului şi mult iubitului de către mine, nenea Iancu Caragiale), destinul cel mai fast l-a avut instrumentul muzical de prin cele Africi. Iată că e folosit azi de suporterii sportului cu balonul rotund şi e scos la lumină iar. România, cu un destin pe care eu îl consider absolut ingrat de-a lungul istoriei, se zbate încă să-şi găsească o Cale, iar numele ei la fel, vrea să-şi capete semeţia de odinioară, dar acum seamănă cu noi, amărâţii de români, adică se învârteşte în loc ca o găină fără cap.