Deşi sunt născută într-o lună de toamnă, în octombrie (şi, da, sunt Balanţă), anotimpul acesta nu este preferatul meu. Iubesc primăvara, în totalitate, o parte a verii, când nu e prea cald şi o parte a iernii, când ninge şi vin sărbătorile Crăciunului. Toamna mă cam îmbolnăveşte, nu fizic, ci sufleteşte. E frig, plouă, e urât şi mi-e urât, asta e pentru mine toamna. Sau, poate, aşa e natura mea, uşor influenţabilă şi pesimistă, şi eu dau vina pe vreme (sau pe vremuri care, şi ele, mă prăbuşesc în depresie). Ei bine, ca să rezist melancoliei ce vrea să mă cuprindă, am să-mi zic iar un banc pe care l-am auzit de curând:
"O blondă îi spune seara, la cină, soţului:
- Dragă, să-ţi zic un banc haios pe care mi l-a spus azi un coleg de serviciu. Atât am râs, de era să cad jos din pat!..."
Să aveţi parte, toţi care iubiţi toamna, de toată frumuseţea ei, fără să-i vedeţi doar părţile mai puţin plăcute, ca mine. Şi să auzim de bine!
În ultima vreme, de când am urmărit la TVR niște seriale istorice coreene, mi-am extins aria vizionărilor de filme şi în zona asiatică, ce-mi era, practic, necunoscută până acum. Recunosc că în domeniul ăsta (ca şi-n cel al literaturii contemporane, al filozofiei, al religiilor, mă rog, mai în toate), cu superficialitatea ce mă caracterizează, am reuşit "performanţa" să nu ştiu mai nimic despre mai nimic. Nu mă pot numi o "fană"(Doamne, ce ciudat sună!), ci mai degrabă, am devenit, vorba personajului lui nenea Iancu ( Caragiale, bineînțeles, pe care îl ador...), o "fidea" a filmelor şi serialelor coreene, japoneze şi, în curând, chineze. 
