Gânduri ca un hai-ku

      A venit vremea, domniile voastre, să evadăm din nou din realitatea de zi cu zi. V-am promis că ne vom întoarce în Japonia, pentru că data trecută nu am făcut decât o excursie mult prea scurtă, cam atât cât au stat înfloriţi cireşii. Ei bine, ce ne împiedică să mergem iar? Nimic şi nimeni. Asta-i frumuseţea călătoriilor cu gândul, că-ţi pot permite să fii cu totul şi cu totul liber, îţi pot permite să zbori în Japonia doar ca să vezi Sakura, răsfăţul roz al florii de cireş, să bei un ceai verde sau să îmbraci un kimono. Să vezi cum arată adevărata civilizaţie. Să priveşti un bonsai, un pod sau o stâncă, într-o grădină, aşteptând ca liniştea să îţi coboare în suflet. Să priveşti în tine. Să uiţi.

 Deci, să uităm de criză, de noroaie, de scandaluri mediatice, să uităm de griji, să uităm (mai ales!) de politică şi să zburăm iar în Ţara Soarelui Răsare. Nu ştiu precis câte opriri vom face pe parcurs, căci imaginaţia îşi are legile ei, pe care raţiunea le priveşte neputincioasă, dar ce ştiu sigur este că, la fiecare oprire, vă voi scrie câte un haiku, luat de mine dintr-o colecţie de asemenea mici bijuterii lirice, numită Surâsul crizantemei, a unor autori români. Iată un prim exemplu acum, când suntem gata de plecare:

Primăvară mov

presat în fereastră

cade un fluture

(Titus Andronic)

  Da, e primăvară şi noi o pornim prin Kyoto, prima capitală a Japoniei, înainte ca Tokyo să-i ia locul. Un oraş superb, care a scăpat miraculos de distrugerile războaielor şi în care trecutul se vede la orice pas. Privind la acoperişul roşu specific, de pagodă, al unui templu, mi se pare tare potrivit un alt haiku:

Acoperişul

încărcat cu porumbei

şi magnolia.

(Clelia Ifrim)

  Bun, acum vă propun să mergem, împreună, la o reprezentaţie de teatru kabuki. Acesta este, alături de teatrul noh şi bunraku, expresia teatrului tradiţional japonez, ce a apărut pe la începutul secolului XVII. Vom vedea piesa „Prinţul Oguri şi Prinţesa Terute”, o clasică şi sfâşietoare poveste de dragoste, în care personajele, pentru a rămâne împreună, trec printr-o suită de întâmplări. Teatrul, ca şi literatura japoneză, ne arată esenţa acestui minunat popor. Cel mai bine surprinde această esenţă scriitorul Inazo Nitobe, care spune că japonezii au în structura lor un surprinzător melanj între „gingaşa floare de cireş şi teribila sabie de samurai”. Piesa începe, în fapt de seară, după ce cortina, care întotdeauna, la teatrul kabuki, are dungi negre, verzi şi portocalii, se ridică, pe o muzică suavă, cântată la shamisen şi koto. Actorii, care sunt numai bărbaţi, joacă în travesti rolurile feminine cu o surprinzătoare graţie şi ne fac o demonstraţie a măiestriei lor la dans, muzică şi mimă, iar scena turnantă (folosită pentru prima dată, în teatrul kabuki, la începutul secolului XVIII) ne dezvăluie noi şi noi decoruri, cu paravane multicolore şi aranjamente ikebana. Ne lăsăm, încet, încet, prinşi de acţiune iar faptul că mima este un limbaj universal ne ajută mult să înţelegem trăirile personajelor. Muzica stranie, gesturile, uneori gingaşe, alteori bruşte ale actorilor, întreaga atmosferă mi se pare că s-ar potrivi cu următorul haiku:

Pe înserat –

broderia amurgului

şi visătorul.

(Dumitru D. Ifrim)

 E deja seară când piesa se termină, aşa că vom porni un pic pe jos, prin parcul din centrul oraşului, ca să rememorăm ce am văzut. Pentru astăzi e destul, deci ne vom retrage la hotel pentru un somn fără vise. Dimineaţa, până să răsară soarele, vă propun să mergem la templul Kiyomizu-dera care, situat la oarece înălţime, oferă o superbă panoramă a oraşului. Templul a fost declarat ca făcând parte din patrimoniul U.N.E.S.C.O. pentru arhitectură, picturi interioare, obiecte vechi de cult. Pentru noi, europeni şi ortodocşi, este doar un loc de vizitat şi admirat, dar pentru japonezi este centrul universului lor. Lângă templu este o cascadă mică, totul pierzându-se în verdele unei superbe grădini. Privind răsăritul soarelui de pe terasa templului, vă mai spun un ultim haiku:

Încă un răsărit

anunţând apusul –

şi totuşi viaţa...

(Bogdan I. Pascu)

  Este una din clipele acelea, magice, pe care nu ai vrea să le mai laşi să plece. Dar ele pleacă, totuşi. Şi, acum e timpul să ne întoarcem, domniile voastre, să revenim cu picioarele pe pământ, pentru că şi exerciţiile de imaginaţie te obosesc. Şi apoi, cum să vă spun, nu vreau să fim în călătoriile noastre prea avizi, nu trebuie să vedem totul dintr-o dată, mai ales nu trebuie să ne grăbim, nu avem de ce, pentru că nu avem nici itinerar stabilit de alţii şi nici nu ni se termină zilele de concediu. Gândurile noastre sunt într-o continuă vacanţă, ar trebui să le mulţumim, pentru că, datorită lor suntem, cu adevărat, liberi.

 

Gânduri (?) despre "vedetele" plaiurilor mioritice

       Am recidivat, cu un nou articol-episod din "Colecţia de gânduri", ce va fi publicat, prin martie, cred, în revista "Pietrele Doamnei", ce apare (nu ştiu pentru câtă vreme încă...) în Domneştii de Argeş. Iată-l:

       Mă bucur mult că ne întâlnim din nou. De aproape un an, de când am început această rubrică, în care am împărţit, pe rând, câte un gând-exponat din colecţia mea de gânduri, am avut mereu speranţa că acest gând împărtăşit de mine e cât de cât interesant, că vă pune şi pe domniile voastre pe gânduri, că vă face să fiţi de acord (ori nu!) sau că, măcar, vă amuză. Mă simt excelent şi sunt fericită la gândul că, din mulţimea celor care citesc revista, măcar vreo douăzeci, treizeci dau atenţie, preţ de câteva minute, şi celor scrise de mine.

 În episodul acesta vă voi împărtăşi gândurile mele despre vedetele noastre. Ştiţi, ca şi mine, că „vedetă” are înţelesul de artist, sau artistă, care se remarcă în teatru, film, balet şi în oricare altă manifestare artistică. Sau de sportiv ce obţine performanţe extraordinare în domeniul său. Şi mai înseamnă, in extenso, persoană care vrea neapărat să fie băgată în seamă şi, pentru asta, iese mereu în faţă, dând aprig din coate. Ei bine, la aceste vedete de pe urmă vreau eu să mă refer. Trist, pentru mine, nu este faptul că aceste „vedete” există, în număr aşa de mare, la noi. În fond, pământul e pentru toate făpturile Domnului şi este loc sub soare pentru noi toţi. Trist este că există un segment din populaţie care le dă o aşa de mare atenţie, ceea ce mă face, sincer, să mă îngrijorez asupra I.Q.- ului acestei părţi, (sper că nu prea mare...), din locuitorii României. Exemplul cel mai bun care-mi vine acum în minte este nesfârşita epopee a Elodiei, pe care au urmărit-o atâţia, cu o fervoare demnă de o cauză mai bună. Şi, când răsuflasem uşurată că s-a isprăvit, văd zilele trecute, pe când butonam telecomanda în căutarea vreunui film, că Dan Diaconescu, la OTV, titrează: „Cea mai mare clarvăzătoare din Europa rezolvă cazul Elodia”. Ei, da. Chiar nu mai aveam nicio problemă, nimic grav nu se întâmpla în viaţa noastră, trebuia să revenim la o poveste care, dacă nu ar fi pornit de la un fapt tragic, ar fi hilară.

  Dar să revin la vedete. Păi, domniile voastre, la diverse emisiuni, văd că este invitată, de exemplu, Ramona Gabor. De ce e ea vedetă, e un mare şi indescifrabil mister pentru mine. Pentru că e sora „celebrei” Monica Columbeanu? Şi, apropo de aceasta de pe urmă, aţi avut vreodată răbdarea să priviţi, mai mult de cinci minute, aşa-zisul reality show despre viaţa de zi cu zi a lui Moni? Pentru mine, una, a fost imposibil, era mai rău ca picătura chinezească, o tortură. Efectiv nu pot să pricep plăcerea unora de a-şi etala cele mai ascunse faţete ale existenţei lor şi nici apetitul insaţiabil al altora de a căsca gura la asemenea aberaţii. Fauna asta diversă şi de neoprit, formată din Eleva Porno, Romeo Fantasticul, Sexi Brăileanca, Nichita (şi pot continua, dar nu prea îi ştiu eu pe toţi...) invadează paginile revistelor de profil şi, inevitabil, ecranele televizoarelor, îngrozindu-mă prin imensa nonşalanţă cu care aruncă în noi, că vrem sau nu, zoailele rezultate din spălatul rufelor lor în public. Sunt invitaţi pentru mult urmăritul rating. Bine, dar pe noi nu ne întreabă nimeni ce vrem? Deja, eu am trecut de momentul când mă distra, acum de-a dreptul mă îngrozeşte situaţia asta, pentru că are o tentă de anormalitate.

 M-am gândit, mult timp, că exagerez eu. Şi, credeţi-mă, sunt sinceră când vă spun că nu sunt snoabă şi nici nu-mi arog cine ştie ce poziţie de Mare Înţelept care judecă lumea din jur. Nu. Dar cred că o minimă cantitate de bun simţ poate face pe oricine să refuze, fără să stea mult pe gânduri, ştiri „senzaţionale” de genul „Gina Pistol s-a împăcat iar cu Nicola”, „Iulia Vântur nu mai are silicoane”, "Mihaela Rădulescu trăieşte ca o divă la Monte Carlo” „Celebrul Poponeţ loveşte din nou” şi multe altele de acelaşi gen. Ce ne interesează pe noi toate acestea? Ce legătură au toate astea cu viaţa noastră? De ce nu ne pasionează ceva legat de cărţi, de teatru, de expoziţii, de orice ne poate învăţa un lucru nou şi frumos? Sunt de acord că suntem toţi tentaţi, la un moment dat, de o mică şi nevinovată bârfă, dar de aici şi până la dimensiunea grotescă pe care o ia Bârfa ca sport naţional, e o cale lungă. Când e vorba de vile, maşini, haine, excursii în locuri exotice, parcă aş mai înţelege dorinţa unora de a le etala. Li se pare viaţa lor mult mai frumoasă dacă este invidiată de cei mai puţin norocoşi. Deşi, mie şi asta mi se pare că ţine de patologic. Adică, de ce nu se pot bucura, pur şi simplu, de ce le trebuie spectatori? Dar când e vorba de intimitate, de viaţa copiilor, de secretele de alcov, aici deja înţelegerea mea se termină şi aş vrea să plec în lumea largă.

Bine, o să-mi replicaţi domniile voastre, peste tot în lume se vehiculează prin mass-media tot felul de personaje ciudate, care aspiră la titlul de vedetă. Da, dar la noi, în "eterna şi fascinanta Românie", parcă totul e mai sordid, mai ridicol, te duce cu gândul la spitalele de nebuni (îmi cer iertare de la sărmanii aceştia, că măcar ei sunt bolnavi) şi te lasă, uneori, fără grai, făcându-te să înţelegi perfect înţelesul zicerii populare „mare-i grădina lui Dumnezeu!”

Gânduri despre Coreea

      Iată că am mai scris ceva, ce urmează să apară în curând, un nou "episod" din Colecţia de gânduri: 

        În acest episod, aşa cum v-am promis, vom călători din nou. Pregătiţi-vă gândurile, daţi-le paşaportul şi libertatea necesare, pentru că, domniile voastre, plecăm în lumea largă. Destinaţia am ales-o fiind eu sub absoluta vrajă a unui serial sud-coreean, „Furtună la palat”, difuzat la noi de TVR 1. Mergem deci în Coreea de Sud, pentru că eu, una, nu ştiam mai nimic despre această ţară şi am fost fascinată de obiceiurile, politeţea, organizarea şi civilizaţia coreenilor de prin secolul XVIII, deci musai trebuie să aflăm mai multe despre cei care trăiesc astăzi şi despre ţara lor. Trebuie să aveţi un pic de răbdare, pentru că, foarte pe scurt, o să vă împărtăşesc cele aflate de mine până acum despre acest exotic colţ de Asie. Coreea de Sud (Daehan – Minkuk, în coreeană) este una dintre cele mai vechi naţiuni din lume, a avut un lung şir de împăraţi, până când a fost cucerită de chinezi şi, mai apoi de japonezi. Şi-a câştigat independenţa în 15 august 1945. Ca dezvoltare, Coreea este pe locul doisprezece în lume şi pe locul trei, în Asia. Coreenii sunt cam 46 de milioane, din care 12 milioane locuiesc în capitală, în Seul. Acesta este un oraş superb, al zecilea ca mărime din lume.

     Ţara asta are munţi, dealuri, vulcani activi, litoraluri cu plaje de vis, câmpii mănoase şi este înconjurată de trei mii de insule, cea mai mare fiind Jeju. Clima Coreei este temperată. Am citit că vara sunt posibile taifunuri, deci noi mergem prin septembrie, când timpul e frumos şi putem vedea cât mai multe lucruri. Vom vedea întâi capitala, cu turnul său celebru, cu palatele regale, cu templele ce apar la tot pasul, cu localurile unde are loc ceremonia ceaiului, cu clădirile futuriste, cu magazinele multicolore, cu forfota de zi cu zi, cu inimitabila fuziune de vechi şi nou.

      Până să plecăm din capitală spre altă destinaţie, să vă mai spun că religia coreenilor este, în majoritate, cea budistă şi confucianistă, dar 28% din ei sunt creştini. Limba coreeană, la origine tungusică, are multe cuvinte din japoneză şi chineză. Alfabetul, Han-gul, are 24 de caractere, iar scrierea, la fel ca la japonezi şi chinezi, se face vertical, iar un cuvânt capătă un cu totul alt sens, de la o singură linie pusă diferit la un caracter, adică la o hieroglifă. Deci, să schimbăm nişte lei de-ai noştri în moneda coreeană, won, şi, după ce mâncăm ceva într-un local cu specific, cum altfel decât coreean, să vizităm palatele Kyongbokkung, Toksugung, templul regal Choson sau Piwon( Grădina Secretă), apoi, la vreo 30 de kilometri de Seul, să pătrundem în istoria Coreei, în Satul folcloric, ce cuprinde case tipice din cele nouă provincii, unde vom vedea dansatori, nunţi, procesiuni funerare, meşteşugari ce făuresc, sub ochii nostri nişte mici minuni ale artei tradiţionale. Apoi, mai sunt de văzut templele, unde ard beţişoare parfumate şi unde cei care se roagă lasă ofrande lui Buddha. O să ne oprim la templul Suwon, pe urmă la templul Ggantija şi, în final, la templul Pusan, cel mai mare şi cel mai vestit dintre toate. Arhitectura, culorile, florile care le înconjoară, călugării budişti, cu togile lor portocalii, totul ne va rămâne mult timp în amintire. Ne vom pregăti acum de întoarcere, pentru că mai avem şi alte destinaţii de vizitat. Sper că v-a plăcut călătoria. Poate că domniile voastre ştiaţi mai mult despre Coreea decât mine şi atunci poate v-aţi plictisit un pic, dar dacă, la fel ca mine, când ziceaţi Coreea de Sud, ziceaţi Samsung, LG Electronics, Hyundai şi Kia, atunci poate călătoria v-a fost de folos, iar eu ştiu sigur că aveţi imaginaţie, deci ce n-am reuşit eu să vă spun prin cuvinte (atmosfera, mirosurile, culorile florilor, gălăgia de pe străzi, tăcerea pioasă din temple, feţele zâmbitoare ale coreeenilor, politeţea lor desăvârşită), aţi putut suplini cu forţa inepuizabilă a imaginaţiei. În încheiere, pentru a rămâne în atmosferă, am să vă spun la revedere şi să aveţi o zi bună, în limba coreeană. Jeungeon halu! Joh-eun halu doesezo!