Gânduri puse la păstrare

MOTTO: „Sunt colecționar. Îmi plac gândurile vechi, uzate, cu zimți roși ca o monedă antică. Îmi plac sentimentele vechi, parfumate şi tari ca un vin de rasă. Îmi plac vorbele vechi, sonore ca o vioară ofilită.” (Grigore Moisil)

 

  Uitați-vă, domniile voastre, câtă poezie și sensibilitate în zicerea de mai sus a unui mare matematician: Grigore (Grigri) Moisil. Și, culmea culmilor, spune exact ce aș fi vrut și eu să spun. Așa că nu mai spun nimic. Nici nu mai scriu. Nu azi. Îmi propusesem să încep un maaaare „proiect”, dar ieri n-am avut niciun chef de scris, azi e luni, hm, cred că o să-l amân pentru 1 martie, că-i început de lună și de anotimp, deși afară nu e deloc o vreme de primăvară...

 O să spun doar despre ce este acest proiect-de-scris-pe-blog: despre toate gândurile (sub formă de mici articole, titluri de cărți sau chiar filmulețe) puse la păstrare de mine, pentru mai târziu, cu scuze de genul: „n-am timp acum”, „le citesc mai târziu” sau clasicul „și mâine e o zi”. Ei bine, au trecut vreo doi ani și eu tot am la rubrica FAVORITE (ALTE MARCAJE) a lui 旗本秒 (adică Hatamoto al II-lea, ăsta-i numele pe care l-am dat laptop-ului meu) vreo sută și nu-știu-câte titluri care mă așteaptă răbdătoare. Ei bine, mi-am propus să încep să le citesc, iar ce e mai interesant, fatalmente, vă voi împărtăși aici.

Închei cu o relatare a unei discuții între un ziarist și Grigore Moisil, al cărui răspuns sper să vă amuze:

- Domnule profesor, credeți în vise?

- Sigur, dragă! Să vezi: acum câtăva vreme, am visat că devenisem academician, că eram în aulă și prezidam o ședință. Și, când m-am trezit, într-adevăr eram academician, eram în aulă și prezidam o ședință...

Déjà vu-uri printre gândurile mele

Motto: „Ceea ce este în fața și în spatele nostru sunt probleme mici comparativ cu ceea ce se află înăuntrul nostru.”  (Oliver Wendell Holmes)

Cu vremea asta schimbătoare (grade multe alaltăieri, aer de primăvară, viscol și ninsoare aseară, grade foarte înfrigurate astă-noapte) nu numai fizicul meu se resimte, dar și mintea. Am avut aseară senzația aceea binecunoscută de déjà vu, așa că am căutat, din diverse surse, să văd ce-i cu ea. Ei, nu prea mi-a sunat bine când oamenii de știință au cam ridicat din umeri, presupunând unele și altele. Într-un articol se făcea referire la cei cu epilepsie, cum că ar fi mai predispuși la asemenea senzații, iar în continuare, se spunea așa:

„Pentru persoanele sănătoase, cercetătorii afirmă cum că ar fi vorba despre o „eroare” a creierului, când neuronii responsabili de recunoaștere şi familiaritate nu funcționează. Creierul atunci încurcă prezentul cu trecutul. De fapt, aceleași impulsuri electrice anormale întâlnite la bolnavii de epilepsie pot fi prezente la persoanele sănătoase, cum sunt spasmele musculare involuntare la o persoană care abia adoarme. O altă explicație a senzației de „déjà vu” la persoanele sănătoase ar fi atribuită unei încurcături în căile neuronale. Acest lucru se întâmplă deoarece creierul caută constant să creeze percepții în legătură cu lumea din jurul nostru, dar are „materiale” limitate. De exemplu, e necesar un singur simț, cum ar fi un miros cunoscut, pentru a ne aminti anumite lucruri. „Déjà vu” poate fi asociat cu discrepanțe ale memoriei în creier, astfel informația senzorială ar putea întrece memoria pe termen scurt şi ar putea ajunge, în schimb, la memoria pe termen lung. Cercetătorii spun că încă mai sunt multe de învățat despre acest fenomen şi mecanismul din spatele lui, dar speră că viitoarele studii vor oferi dovezi concludente despre strania senzație de déjà vu.” (www.digi24.ro).

În concluzie, cercetătorii habar n-au, cum n-au habar nici de celelalte „minuni” ce se petrec în creierul uman. Și nu numai în el. Bun, destul pentru azi. Mâine, dacă voi avea chef și inspirație, mi-am propus să dau startul unui „proiect” foarte important pentru mine (și, spre disperarea domniilor voastre, de lungă durată...)

GÂNDURI UITATE

MOTTO: „Mă uit la filme. Îmi plac, în special, filmele despre trecut. Prefer filmele englezești şi, mai ales, ecranizări după cărți. Sunt foarte bine făcute şi mă transpun într-o altă epocă, deoarece de-a noastră sunt sătulă.” (Ileana Vulpescu)

Am mai spus, de multe ori, cât de mult îmi place Ileana Vulpescu. Și ce mult îmi plac scrierile domniei sale. Ceea ce am pus drept motto este, cred, din cartea „Viață, viață, legată cu ață”, pe care n-am citit-o. A mai scris, printre altele, „Arta compromisului”, „Pe apa sâmbetei”, „Candidații la fericire”, „De-amor, de-amar, de inimă albastră”, „Arta conversației” etc. Ei bine, motto-ul nu-i ales la întâmplare, pentru că și eu ador filmele englezești, mai ales cele de epocă. Și, da, te duc într-o lume care nu știu dacă era mai bună ca a noastră, cea de azi, dar era cu mai mult bun simț și mai politicoasă, asta e sigur. Dar nu de asta m-am pornit să scriu, ci ca să spun că acum recitesc „Arta conversației” și trebuie să mărturisesc, cu mare durere, că nu-mi mai amintesc mai nimic. Cred că trebuie să-mi fac oarece griji cu privire la memoria mea afectivă, căci de cealaltă m-am îngrijorat deja. Dar voi persevera, voi reciti (sau voi citi pentru prima oară) și alte cărți ale Ilenei Vulpescu, pentru că-mi fac bine la suflet. O să închei tot cu un citat al acestei minunate doamne: „Cel mai minunat dar pe care ni l-a dat natura e gândirea. Păcat că acordăm atât de puțin timp acestei esențe a ființei noastre. Când înțelegi viața, rosturile ei adânci, parcă te-ai afla pe o stâncă de o înălţime incomensurabilă, de unde privești nu cu superioritate, ci cu linişte, acea linişte-n care toate vanitățile s-au stins.”

Repetiții printre gânduri...

   Anul acesta, în această zi de joi, chiar nu am chef deloc să scriu „ceva” despre Valentine's Day. Așa că am reluat, după ce m-am uitat pe blogul meu (la postările din 14 februarie de prin 2010 încoace), niște rânduri scrise tot de mine, dar când aveam chef. Deci:



*** Marți, 14 februarie 2012 

Gânduri despre Ziua Îndrăgostiților 
   Mie, mărturisesc sincer, domniile voastre, nu-mi este pe plac sărbătorirea Zilei Îndrăgostiților după modelul american. Una la mână, avem şi noi Dragobetele nostru, românesc, de ce trebuie să importăm sărbătorile altora, a doua, că Dragostea ar trebui celebrată în fiecare zi (şi, credeţi-mă, vă spune asta o persoană care nu prea are parte de dragoste, cel puţin nu în acest moment şi, mă rog, care nici în restul vieţii nu a fost prea răsfăţată cu aşa ceva...) şi, în fine, în al treilea rând, sărbătorirea asta, după ce şi-a pierdut toată semnificaţia iniţială, religioasă, este acum o invenţie a comercianţilor care vând astfel tot felul de lucrușoare cu inimioare şi floricele pe ele. Astea fiind zise, am să încerc să şi ilustrez cele zise de mine mai sus, prin zicerea de mai sus. 

*** Marți, 14 februarie 2017 

Gânduri roz bombon și cu fundiță
   Nu mai am chef să repet ce am tot scris sau spus despre Ziua Îndrăgostiților, importată după 1989, și sărbătorită „fițos” pe meleagurile noastre daco-getice. Și asta pentru că nu mai am nimic nou de spus. De fapt, fiecare, după vârstă, personalitate, educație și nivel de cultură, e liber să îmbrățișeze sau să respingă această sărbătoare. Sunt multe păreri pro și contra. În haosul care e acum la noi, asta mai lipsește, să ne certăm și pe Valentine`s Day. Eu cred că ar trebui să iubim în fiecare zi și că Iubirea nu are nevoie de prea multe vorbe sau cadouri. Dar asta e, comercianții sunt fericiți că fac iar bani (căci, după Sărbătorile de iarnă, lumea nu prea mai cumpără mare lucru), femeile sunt fericite că primesc cadouri, totul e roz-bombon și, vorba aia, suntem în ton cu lumea civilizată. Și, ca să vă demonstrez că fiecare își argumentează punctul de vedere, iată ce spunea, acum vreo trei-patru ani, Bogdan Naumovici, unul dintre cei care sunt de părere că sărbătorirea acestei zile la noi e „de bine”: „Cine are ceva împotriva Valentine’ s Day ori este sărac, ori este zgârcit, ori s-a despărțit de curând şi suferă, pentru că este doar o sărbătoare pozitivă.” Dar să nu uităm că Bogdan Naumovici lucrează în domeniul publicității (scuze, în advertising!) Q.E.D. Bine, în afară de subiectul de față, unde nu suntem de acord, trebuie să spun și faptul că el are câteva reclame foarte, foarte bune, lucru mai rar pe la noi, unde reclamele ne insultă inteligența. Țin minte că am râs minute în șir la reclama aia cu: „ăla mic și negru... era tac-su, mă!” )

Gânduri care nu mai știu ce să creadă

 

MOTTO: „Încerc să trăiesc cu ochii mai întâi mirați, apoi clarvăzători.” (Jules Renard)

Am riscat astăzi (fac asta, în ultima vreme, destul de rar) să mă uit la „Știri”. Nu contează unde, sunt toate la fel, ca și reclamele. Am pornit de la acest motto destul de încurajator, sperând că mirarea pe care mi-o produce cantitatea imensă de tâmpenii (și ăsta e doar un eufemism!) pe care o varsă spre noi ziarele și televiziunile, se va transforma, ușor, în înțelegere, apoi într-un fel de clarviziune. Aiurea, am rămas la fel de mirată. Dar poate că e doar vina mea. Poate sunt prea „leneșă” în a încerca să descifrez aberațiile spuse de unii, minciunile spuse de alții și prostiile spuse de majoritatea personajelor de pe scena politică sau mondenă. Sau poate că prefer, adesea, să evadez și să mă scufund grațios într-un jemanfișism care mă apără de nervi și de stări depresive. Azi, citind titlurile, am întâlnit exprimări grațioase, pline de optimism și cu un vădit caracter educațional, cum ar fi: „cifrele DEZASTRULUI”, „încă două decese”, „cotele îngrijorătoare ale inflației”, „oroarea ororilor”, „atac la...”, „conflict între...”, „acuzații grave la adresa...”, „război mediatic”, „caz halucinant”, „condamnat la închisoare”, „ieșire violentă”, „deprecierea Leului”, „distrugerea scutului de la Deveselu”, „șoc”, „crimă”, „un accident grav”, „furturi”, „plagiate”, „alertă de...”, „gafă de proporții”. O.K., mă opresc aici, căci sunt ușor traumatizată. Așa că mi-am pus rapid niște muzică relaxantă și mi-am recitat încetișor, în șoaptă, câteva versuri dintr-o poezioară pentru adormirea copiilor, prima pe care am găsit-o pe GOOGLE, și care este scrisă de Aurora Luchian: 

„Adormi, „floare de cais",
Somn dulce ca-n Paradis!
Pe o floare
De cicoare
Ori bujor
S-adormi ușor!”

Închei aici, căci nu mai vreau să mă gândesc deloc (puah!) la cele ce-am citit prin ziare și, apoi, realmente mi s-a cam făcut somn...

Gânduri despre perfidie

MOTTO: „Șiretenia și perfidia sunt resursele oamenilor care nu au destulă minte pentru a fi cinstiți și sinceri.”                                 

(Benjamin Franklin) 

Gândurile acestea de-acum sunt despre cât de perfizi, bârfitori și răi pot fi unii oameni, așa că am căutat o imagine și un motto ce explică mai bine decât cuvintele (pe care nu prea mi le mai găsesc de indignare) starea mea de azi. La ceea ce spune Benjamin Franklin, eu m-aș opri după cuvântul „minte”. Iar caracatița, pe care am căutat-o cu obstinație să fie una simpatică, arată cum încrengăturile gândurilor mele (dezamăgite, ca și mine, de oameni falși, plini de prejudecăți și, uneori, chiar proști) încearcă să se înveselească și să uite. Trec rapid la alt subiect, căci nu vreau să-mi mai amărăsc sufletul. Am văzut o imagine din filmul „Străinul”, ecranizare din anul 1964 a romanului cu același titlu pe care l-a scris Titus Popovici în 1959. Ei bine, pe lângă faptul că mi-a venit să plâng când am văzut cât de tineri și frumoși erau Ștefan Iordache și Irina Petrescu, protagoniștii filmului, am constatat două lucruri: primul, filmul acesta este una dintre puținele ecranizări care nu m-au dezamăgit, a fost excelent, iar al doilea, nu-mi mai aduc aminte prea bine acțiunea, doar destul de vag, dar simt încă atmosfera, știu încă ce senzații și emoții m-au încercat, și-mi aduc aminte două versuri de Rimbaud, recitate de unul dintre personaje, versuri care mă caracterizează perfect: „Par délicatesse/ J’ai perdu ma vie”.  

P. S. Luată de valul indignării, am uitat să spun că astăzi începe ANUL MISTREȚULUI DE PĂMÂNT. Mai multe, citiți aici: eastrolog.ro/horoscop-chinezesc/anul-mistretului/

Pensées pour les connaisseurs...

Motto:

„Oisive jeunesse
A tout asservie,
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie.
Ah ! Que le temps vienne
Où les coeurs s’éprennent.

Je me suis dit: laisse,
Et qu’on ne te voie :
Et sans la promesse
De plus hautes joies.
Que rien ne t’arrête,
Auguste retraite.

J’ai tant fait patience
Qu’à jamais j’oublie ;
Craintes et souffrances
Aux cieux sont parties.
Et la soif malsaine
Obscurcit mes veines.

Ainsi la prairie
A l’oubli livrée,
Grandie, et fleurie
D’encens et d’ivraies
Au bourdon farouche
De cent sales mouches.

Ah ! Mille veuvages
De la si pauvre âme
Qui n’a que l’image
De la Notre-Dame !
Est-ce que l’on prie
La Vierge Marie ?

Oisive jeunesse
A tout asservie,
Par délicatesse
J’ai perdu ma vie.
Ah ! Que le temps vienne
Où les coeurs s’éprennent !
(Arthur Rimbaud, „Chanson de la plus haute tour”, volume „Derniers vers”)

J'ai ecrit ca (mais pas avec le clavier de l'ordinateur en francais, je m excuse!) pour les connaisseurs de la langue francaise et pour les connaisseurs de l'ame humain, avec ses etats. Et, aussi, pour moi, pour mon ame. Et pour accentuer que les vers accentues sont une sorte de corollaire de ma vie, qui me définit et m'a„perdu”. Eperduement...