Un oximoron rătăcit printre gânduri

 

MOTTO: „Nu există armonie fără existența contrariilor.” (Heraclit)

   Am, în sfârșit, timp să trec pe la blogul meu și să înșir aici câteva vorbe, mai întâi pentru mine, pentru că, după cum am mai spus, mă simt tare bine când scriu, și apoi pentru cei (câțiva) dintre domniile voastre, care consideră că cititul rândulețelor mele nu-i pierdere de vreme. Da, cum am spus, am timp, am și dorința de a scrie, dar peste gândurile mele (influențate, cred, de fizicul meu obosiiiit peste măsură) s-a așternut o stare pe care aș putea-o caracteriza ca „liniște zgomotoasă”. De aici și ideea cu oximoronul. Și, ca să fiu sinceră, chiar voiam să-mi amintesc mai în amănunt ce-i cu dumnealui. 

   Deci, dicționarul (MDN 2000) spune așa: „OXIMORÓN s. n. - figură de stil constând în a îmbina două cuvinte în aparență contradictorii, incompatibile, pentru a da expresiei un caracter usturător. (< fr., gr. oxymoron)”.
   Wikipedia spune așa:
  „Prin oximoron (plural oximoroane, din greacă ὀξύς (oxus) și μωρός (mōros)) se înțelege o figură de stil care combină doi termeni contradictorii. Cuvântul „oximoron” este oximoronic în sine, fiind compus din doi termeni care se opun ca semnificații: oxus - (ascuțit, pătrunzător; deștept; fig.) și moros -  (tocit, prost). Se aseamănă cu antiteza și paradoxul, însă poate fi considerat sinonim doar cu paradoxismul. (...) De exemplu, Lucian Blaga utilizează această figură de stil în poezia „Izvorul nopții”, „Așa-s de negri ochii tăi, lumina mea”. Alte exemple: splendoare invizibilă (A. Rimbaud), piticii uriași (V. Hugo), suferință dureros de dulce (Mihai Eminescu), dulci otrăvuri (Lucian Blaga), luminoasa umbră (Eminescu), micul om mare (T. Berger), bucurie crudă (Racine), soare negru (Baudelaire), minunată nefericire (Cyrulnik), tăcere asurzitoare (Camus), plasă caldă de răcoare (Tudor Arghezi).”
   Și, în încheiere, o să dau și eu un exemplu, inspirat din nefericita stare a politicii și a guvernării țării noastre. Și anume, un titlu oximoronic, găsit de mine pe historia.ro: VIORICA DĂNCILĂ, PRIMA FEMEIE PRIM-MINISTRU DIN ISTORIA ROMÂNIEI. Nu mă refer aici la faptul că doamna Dăncilă nu e femeie, căci este, ci la imensa contradicție dintre prestația domniei sale și ceea ce implică a fi prim-ministrul unei țări. Nefericită țară, nefericită alegere!
   Bun, nu vreau să sfârșesc în acestă notă de dezamăgire, indignare și obidă, așa că am să caut un banc (fără nicio legătură cu oximoronul, sau poate doar un pic, dacă despicăm firul în patru...) și o să-l „atașez” aici:

   Un musulman devotat se urcă într-un taxi. Foarte politicos, îi spune șoferului să închidă radioul pentru că este împotriva religiei lui să asculte muzică.
- Cum așa, zice șoferul, dar și voi aveți muzică!
- Da, zice musulmanul, dar pe vremea Profetului, nu era muzică vestică. Asta este muzica necredincioșilor...
Șoferul, politicos, îl ascultă și închide radioul, după care trage mașina pe stânga (pentru că erau în Londra!), se dă jos, deschide ușa pasagerului și îi spune:
- Atunci, dă-te jos și așteaptă o cămilă, căci pe vremea Profetului tău nu erau nici taxiuri...