Gânduri despre măsură

„Est modus în rebus...” (Horațiu, „Satire”)

Da, ar trebui să fie „o măsură în toate și, mai ales, anumite limite”, cum înțelept spunea Horațiu. Zic „ar trebui” pentru că acum, în zilele noastre, totul pare a se face fără măsură. M-am indignat în diverse rânduri cu privire la folosirea exagerată, fără rost (și, uneori, ca nuca în perete) a neologismelor și, mai cu seamă, a cuvintelor din alte limbi. Dar să mă întâlnesc cu asemenea termeni în pagini de critică literară sau chiar în didactici de predare a LIMBII ROMÂNE, mi se pare chiar fără măsură. Mă întreb cum au învățat limba română generații întregi de copii (printre care și generația mea) fără brainstorming, feedback, Bildung, modele comprehensive, hobby-uri, itemi și alte bla-bla-bla-uri care rămân doar teorie, pentru că, în fapt, prea puțini tineri de azi vorbesc corect românește după terminarea studiilor. Și asta pentru că nu citesc (cărți), pentru că imită vorbirea englezită, fandosită și snoabă ce tinde să se extindă în orice domeniu și, mai ales, pentru că au ajuns la concluzia profund greșită (dar cu „modele” la tot pasul) că nu trebuie să fii cult pentru a „face bani”. Nu mai am vreme să-mi continui discursul acesta plin de indignare, mă așteaptă „muncile câmpului”, dar o să dau mai jos doar două exemple, mărturisindu-vă sincer, domniile voastre, că explicațiile de la primul exemplu mi-au ridicat tensiunea într-un mod îngrijorător:

Comunicarea nonverbală (CNV) între oameni este comunicarea prin trimiterea și primirea de indicii nonverbale. Aceasta include utilizarea de indicii vizuale, cum ar fi limbajul corpului (kinezică), postura fizică (proxemică), tonalitatea vocii (paralimbaj) și contactul fizic (haptică). Acesta poate include, de asemenea, cronemica (folosirea timpului) și oculezica (contactul vizual și acțiunea de a privi în timpul vorbirii și ascultării, frecvența privirii, modele de fixare vizuală, dilatarea pupilei și ritmul clipirii). (Sursa: Wikipedia)

Comunicarea paraverbală se referă la: tonul vocii, viteza vorbirii, ritmul şi inflexiunile rostirii, intensitatea, volumul vocii, pauzele, sublinierile, alte sunete produse (onomatopee, geamăt, mormăit, oftat, râs). Modul de folosire a vocii şi, mai ales, tonul pot:

* să susțină/ întărească mesajul verbal

* să contrazică mesajul

* să deformeze mesajul

* să înlocuiască mesajul

Diferența:

1. Limbaj verbal – graiul articulat şi înţelesurile transmise cu ajutorul cuvintelor.

2. Limbaj paraverbal – înţelesurile dincolo de cuvinte, întregul bagaj de stimuli şi semnale transmise prin tonul, volumul şi ritmul vocii. (Sursa: www.tpu.ro).

Gânduri despre „tabula rasa”

Acum un sfert de ceas, în timp ce-mi beam cafeaua, o palidă imagine a ceea ce era odată Inspirația mea mi-a fluturat timid printre gânduri, făcându-mi ostenită semne cu mâna. M-am agățat de ea cu disperare, pentru că mi-era tare dor să mai scriu câte ceva. Săptămâna ce a trecut (și un pic din cealaltă), am tot trebăluit prin curtea casei și prin grădină. Seara eram așa de obosită, că nu-mi puteam aduna gândurile. Adică, hm, acest lucru era mai vădit ca de obicei. De fapt, această oboseală va continua cât este timp frumos afară, pentru că treburile nu se termină niciodată. Ieri am văzut ceva reclamă sau, mă rog, nu contează ce, în care se folosea expresia  „tabula rasa”. Ei bine, ăsta e sentimentul pe care-l am, în ultimul timp, în legătură cu conținutul cutiei mele craniene. În afară de banalele gânduri de fiecare zi, nu găsesc nimic care să merite să fie „trecut pe curat”. Poate că o să-mi treacă acestă stare obliterantă a gândurilor și o să mă așez iar la scris. Acum doar am căutat la Wikipedia-care-știe-tot ceva în legătură cu expresia latină „tabula rasa” („tablă ștearsă”) și rău am făcut, pentru că e prea de dimineață ca să mă cutreiere astfel de informații și apoi, am cam terminat cu preocupările „telectuale” și o să merg iar să prestez niște acțiuni prin grădină.

„Originea ajunge la Aristotel care reia o imagine a lui Platon (din Theaetetus) și caracterizează psihicul înaintea unui act de cunoaștere. Expresia este folosită și de Albertus Magnus, de Toma d'Aquino. Consacrarea expresiei s-a produs mai târziu prin dialogul dintre Locke și Leibniz în legătură cu ideile înnăscute; s-a dezvoltat teoria conform căreia, la naștere, mintea este o „tabula rasa”, în așteptarea ideilor care provin din experiență (în Nouveaux essais). (...) Expresia, provenită din traducerea latină a lucrării „De Anima” a lui Aristotel, nu se găsește la Locke, însă teoria poate fi identificată aici. Preluând de la scolastici ideea asociată că „nu există nimic în intelect care nu a fost mai întâi în simțuri”, Gassendi și Locke au făcut din aceasta o piesă importantă a empirismului lor. Expresia „tabula rasa” este folosită și în psihanaliza lui Sigmund Freud. (...) În viața cotidiană, expresia are sensul de stare de ignoranță crasă, de incultură sau într-o locuțiune verbală: a șterge cu buretele trecutul.” (Wikipedia, enciclopedia liberă)