Gânduri pe ritmuri de sirtaki

           În acest episod vă propun iar, domniile voastre, să plecăm împreună într-o călătorie imaginară. Călătoria imaginară este, cum bine ştiţi, o călătorie al cărei mijloc de transport este gândul. Dar să vă mai explic, din nou, de ce îmi place aşa de mult să călătoresc pe aripile gândului. Păi, întâi, pentru că e ieftin, doi, nu e obositor deloc, şi trei, pentru că pot pleca cu cine îmi pofteşte inima. Sau, dimpotrivă, pot pleca singură-singurică, pot călători fără să-mi fie teamă de hoţi, accidente ori mai ştiu eu ce, merg oriunde vreau, nu unde vor să mă ducă agenţiile de voiaj, nu mă rătăcesc niciodată, pot sta într-un loc cinci minute şi în altul trei luni, depinde de ce-mi „spune” mie acel loc şi, chiar dacă nu se compară cu emoţia pe care o trăieşte cineva când face cu adevărat o călătorie, frisonul pe care ţi-l dă o imaginaţie care-şi face bine „meseria” nu e nici el de lepădat. Deloc chiar.

          Unde credeţi că vă voi duce de data asta? Păi, vă voi duce în Grecia. Acum deja este demonetizat acest tărâm mirific, pentru că tot românul cu ceva bani, dar care habar nu are despre civilizaţia şi tradiţiile Greciei, se duce să-şi facă vacanţa „la greci” (sau „la turci”, bineînţeles), că e mai curat, mai civilizat şi, culmea, mai ieftin ca la noi. (Aceia cu bani foarte mulţi nu ştiu unde se duc şi nici nu mă interesează). Eu nu am fost în Grecia, dar când o să mă duc, dacă o să mă duc, aş vrea să fiu pregătită sufleteşte şi aş vrea să trăiesc, în toată plenitudinea lui, sentimentul pe care îl descrie aşa de bine englezul John Fowles în romanul lui, „Magicianul”:

          „Căci m-am îndrăgostit din prima clipă, total şi iremediabil, de peisajul Greciei. (...) Nici o carte din câte citisem, nu explica această calitate esenţială a Greciei care îi dă unicitate: o fascinaţie fatală de Circe. În Anglia, noi trăim într-o relaţie tăcută, calmă, domesticită cu ceea ce ne-a rămas din peisajul natural şi din lumina blândă a Nordului. Dar în Grecia, peisajul şi lumina sunt atât de frumoase, atât de prezente, intense, sălbatice, încât se stabileşte o relaţie de dragoste şi ură, de pasiune. Mi-au trebuit luni de zile să înţeleg aceasta şi ani ca să şi accept” (...) „Insula Phraxos era frumoasă. Nici un alt atribut nu i se potrivea; nu era drăgălaşă, pitorească, încântătoare, era pur şi simplu frumoasă. Mi-a oprit răsuflarea când am văzut-o prima dată, plutea la ora serii sub „Venus” ca o maiestuoasă balenă neagră într-o mare de ametist. Mi se taie şi acum răsuflarea când închid ochii şi mă gândesc la ea. Era de o frumuseţe rară, în zona Mării Egee, căci înălţimile ei erau acoperite cu pini, pini mediteraneeni, de un verde crud. Nouă din zece părţi ale insulei erau nelocuite şi necultivate, doar pini, flori, golfuleţe, linişte, mare. În colţul de nord – vest, un pâlc de case albe ca zăpada, în jurul câtorva porturi" (John Fowles, „The Magus” („Magicianul”), Editura Univers, 1988).
 

          În afară de reperele culturale, istorice, de civilizaţie pe care, sunt sigură, cei din generaţia mea sau, în general, cei din generaţiile acelea care au absolvit licee de cultură generală (unde, realmente, te alegeai cu o brumă de cultură generală, nu era doar o denumire de genul „afară-i vopsit gardu’ şi-năuntru... leopardu’”) le ştiu, căci nu poţi spune Grecia fără să zici (şi enumerarea va fi absolut aleatorie) Olimp, legendele cu zei, Parthenon, Muntele Athos, Venus din Milo, Hercule, spartani, sau Aristotel, Ulisse cu calul său troian (şi lista poate continua, dar nu vreau să vă plictisesc), însă Grecia, cred eu, trebuie să aibă şi ceva care să ne facă sufletul, nu mintea, să se înfioare de emoţie.

          Pentru mine, dacă închid ochii şi mă las purtată pe aripile imaginaţiei (subiectivă, ca orice ţine de suflet, de simţire), Grecia înseamnă lumină multă, miros de leandru şi portocali în floare, o mănăstire cocoţată pe un vârf de munte, muzică, apa albastră a mării, coloanele Parthenonului, bătrâni stând la o cafenea şi vorbind tare şi pătimaş, un cer mereu senin, veselie, flori de toate culorile şi nişte peisaje superbe,  cu case vopsite în alb – albastru.

          Şi, mai ales, înseamnă o plajă întinsă, aurie şi pustie, pe nisipul căreia, un grec mai în vârstă îl învaţă pe un tânăr englez să danseze sirtaki – cred că aţi recunoscut celebra scenă din filmul „Zorba Grecul” al lui Fotopoulos şi Kakoyannis. De câte ori aud melodia aceea, mă simt fericită şi în minte îmi vine odată cu scena asta, filmul, atmosfera din sătucul acela grecesc, dar, totodată mă gândesc şi la cum au descris şederea lor în Grecia, John Fowles şi Lordul Byron, sau cum mi-a rămas mie întipărită imaginea insulelor greceşti, din alte cărţi şi din alte filme.

          Şi sunt sigură că, atunci când voi vedea Grecia cu adevărat, nu am să fiu dezamăgită, poate chiar voi fi şi mai încântată, căci ceea ce simt acum, recunosc, este influenţat de livresc. Dar şi dacă nu voi reuşi să văd „pe viu” ceea ce am vizitat cu gândul, eu tot sunt mulţumită  de călătoriile mele imaginare, pe ritm de sirtaki, printre case alb – albastre şi printre vestigii ale unei civilizaţii vechi şi glorioase. Şi acum vă las, domniile voastre, şi vă spun la bună vedere!
 

                   

Închinăciuni şi gânduri

  
              Corbii de Piatră (articol din revista "Pietrele Doamnei")
      După cum mi-am promis mie însămi şi, implicit, domniilor voastre, cititorilor acestor modeste rânduleţe, în scrierea de astăzi nu vom mai evada în locuri exotice şi îndepărtate, ci vom călători pe la noi, prin România. Nu ştiu sigur dacă zicerea precum că „România este o ţară foarte frumoasă, păcat că e locuită” îi aparţine lui Marius Tucă sau altcuiva, ştiu doar că, în momentele mele de obidă şi de revoltă (trebuie să mărturisesc, însă, că e o „revoltă în genunchi”) faţă de nişte semeni de-ai noştri pe care îi pot numi politicieni, „milionari de carton”, mafioţi, „vedete mioritice” sau, pur şi simplu, nesimţiţi şi fără „cei şapte ani de-acasă”, ei bine, această zicere eu am mai citat-o şi am arătat, domniile voastre, că sunt de acord cu ea. Da, dar să mă mai explic o dată, spunerea asta se referă la ceva mai mult de un sfert din populaţia ţării. Vreau să cred (în sensul că îmi impun să cred...) că celelalte trei sferturi sunt constituite din români de bună-credinţă şi cu bunul simţ la purtător, români care trăiesc, iubesc, speră, muncesc, citesc, se bucură sau plâng şi îşi merită pe deplin numele de Om. Cred că v-am mai spus, domniile voastre, că deviza mea, de un timp încoace, este „Nihil sine Deo”, dar abia acum am ajuns acum să o înţeleg şi să o aplic pe deplin. Legat de această înţelegere, de credinţa ce sălăşluieşte în sufletul fiecăruia şi de manifestarea ei, ar fi foarte multe de spus, dar nu o să încep acum să-mi spun părerea despre acest subiect, pentru că astăzi mi-am propus altceva şi anume să merg cu domniile voastre în trei locuri minunate în care aproape că simţi cum mâna Domnului ţi se aşează pe umăr şi îţi aduce pace şi linişte în suflet. Aceste trei locaşuri de cult se spune că formează (şi eu cred că nu întâmplător!) un triunghi echilateral, cu laturile de 20 de kilometri.
          Prima aşezare, Mănăstirea Corbii de Piatră, se află cam la jumătatea distanţei dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş, în Domneşti fiind un drum spre Corbi pe care se poate ajunge la ea. A doua, Mănăstirea Nămăieşti, este la câţiva kilometri la nord de Câmpulung Muscel, pe partea stângă a şoselei care duce spre Braşov. În sfârşit, în al treilea colţ al triunghiului, se află Mănăstirea Cetăţuia lui Negru Vodă, pe şoseaua dintre Câmpulung şi Târgovişte, în satul Cetăţeni. Toate trei sunt biserici rupestre, vechi şi foarte rar întâlnite în Europa. Sunt asemănătoare cu cele de la Capadocia, cu unica şi uriaşa diferenţă că turcii le-au inclus în circuitul turistic, în traseele pelerinilor, ei ştiu să le pună în valoare, pe când noi, nu. Mănăstirea Corbii de Piatră, numită la început „Schitul din Jgheab” este aşezată într-un loc absolut superb, în satul Jgheaburi, comuna Corbi.
           Nu se ştie prea bine ce a fost acolo înainte (sunt speculaţii cu privire la un fost altar de sacrificii aparţinând dacilor, dar eu nu vreau să intru în astfel de amănunte ce interesează mai mult pe căutătorii de mistere şi senzaţional) şi nici de când există cu adevărat, datele documentare pornesc din anul 1512, când monahia Magdalina, stăpâna moşiei Corbilor şi mătuşa lui Neagoe Basarab, reînfiinţează locaşul, făcând aici o mănăstire de călugăriţe. Lângă biserica săpată în gresia muntelui se află, tot săpat în stâncă, un fel de tribunal în aer liber unde se pare că domnitorul, autor al celebrelor „Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, făcea judecată publică, rezolvând cu înţelepciune şi străşnicie problemele supuşilor săi. Hramul acestei mănăstiri a fost, la început, „Adormirea Maicii Domnului” şi, după scurtă vreme de la înfiinţare, ea a devenit (poate din cauza condiţiilor aşa de dure de trai de acolo) locaş pentru călugări.
          Ce este interesant, ce o face uimitor de unică nu este numai modul cum a fost săpată în stânca dură, nici că a fost prima mănăstire de maici atestată, de la noi din ţară, nici chiar faptul că a avut, la început, două altare, ci pictura interioară, despre care specialiştii spun că a fost făcută, în cel mai pur stil bizantin, pe la mijlocul secolului al XIV-lea (despre această măiastră pictură şi despre aşezarea pitorească a mănăstirii vorbeşte şi Paul de Alep în una din scrierile sale). În anul 2003, aici, la Corbii de Piatră, s-a reînnodat firul vieţii monahale, întrerupt atâta amar de vreme, fapt ce nu poate decât să ne bucure şi să ne dea speranţa că acest aşezământ va cunoaşte preţuirea ce i se cuvine. Dacă vreţi să aflaţi mai multe (eu nu am vrut decât să vă reamintesc câte ceva despre această bijuterie din stâncă ce poate sta la loc de cinste între bisericile rupestre din lume), puteţi intra pe www.corbiidepiatră.ro, un site al mănăstirii. Se putea oare să nu pătrundă tehnologia modernă chiar până şi în locurile acelea care par să fi rămas ca la începuturile firii? Sigur că nu. Dar într-un fel este bine că a pătruns acolo, căci altfel mulţi dintre noi nici nu ar avea de unde şti că au lângă ei aşa o comoară. Eu nu am mai fost la Mănăstirea Corbii din Piatră de vreo patru ani, aşa că nu ştiu multe noutăţi. În cele trei, patru drumuri făcute acolo, cu prieteni sau cu rude (pe care i-am dus acolo ca într-un fel de pelerinaj) am rămas cu aceeaşi senzaţie acută că acolo timpul stă pe loc, că piatra aceea cu nişte forme ciudate încrustate în ea e aşa de plină de istorie, încât mi se părea de-a dreptul o impietate să calc pe ea.
     Cred că o să mă opresc aici, astăzi. E bine să o luăm uşurel şi să purcedem la un alt drum într-un alt „episod” al „Colecţiei" mele. Data viitoare vom merge să ne închinăm la Mănăstirea Nămăieşti, iar mai apoi vom urca spre Mănăstirea Cetăţuia. Sper să mă însoţiţi, domniile voastre, iar eu vă asigur că, după aceea, toţi o să ne simţim mult mai bine, mult mai aproape de Dumnezeu. Aşa că acum vă spun la bună vedere sau, ca să fiu mai în tema scrierii, Doamne ajută!

Gânduri că... "unora le place jazzul"

      

  Căutând zilele trecute pe You Tube un cântecel absolut încântător de prin desenele animate (of course, desenele din copilăria mea, adică cele ale lui Disney sau ceva asemănător, nu ciudăţeniile pe care le văd bieţii copii astăzi...), am dat de un fragment din filmul "Some like it hot" al lui Billy Wilder. Şi anume, scena tangoului. Cred că vă reamintiţi de filmul ăsta superb, cu Marilyn Monroe (Sugar), Tony Curtis (Joe) şi Jack Lemmon (Jerry), în care ultimii jucau în travesti şi făceau parte dintr-o orchestră de femei. Eu, de câte ori aud tangoul "La Cumparsita", revăd dansul dintre Jerry (Geraldine) şi Osgood, bătrânelul bogat ce voia să se însoare cu el (ea) şi râd în hohote. Sunt nişte replici în film ce au devenit antologice, ca de exemplu, discuţia dintre cei doi:

    Jerry: I'm engaged!

    Joe: Congratulations. Who's the lucky girl?

    Jerry: I am!

       Sau cântecelul pe care-l cântă Monroe:

   "I wanna be loved by you, just you,

     Nobody but you.

     I wanna be loved by you alo-o-o-ne,

     Boop boop e doo!

    Sau, mai ales, replica din final, când Jerry, încercând tot felul de argumente pentru a nu se căsători cu Osgood, îi spune, exasperat, smulgându-şi peruca: "Oh, come on! I'm a man!" Iar replica vine, năucitoare: "Nobody's perfect!"