Închinăciuni şi gânduri

  
              Corbii de Piatră (articol din revista "Pietrele Doamnei")
      După cum mi-am promis mie însămi şi, implicit, domniilor voastre, cititorilor acestor modeste rânduleţe, în scrierea de astăzi nu vom mai evada în locuri exotice şi îndepărtate, ci vom călători pe la noi, prin România. Nu ştiu sigur dacă zicerea precum că „România este o ţară foarte frumoasă, păcat că e locuită” îi aparţine lui Marius Tucă sau altcuiva, ştiu doar că, în momentele mele de obidă şi de revoltă (trebuie să mărturisesc, însă, că e o „revoltă în genunchi”) faţă de nişte semeni de-ai noştri pe care îi pot numi politicieni, „milionari de carton”, mafioţi, „vedete mioritice” sau, pur şi simplu, nesimţiţi şi fără „cei şapte ani de-acasă”, ei bine, această zicere eu am mai citat-o şi am arătat, domniile voastre, că sunt de acord cu ea. Da, dar să mă mai explic o dată, spunerea asta se referă la ceva mai mult de un sfert din populaţia ţării. Vreau să cred (în sensul că îmi impun să cred...) că celelalte trei sferturi sunt constituite din români de bună-credinţă şi cu bunul simţ la purtător, români care trăiesc, iubesc, speră, muncesc, citesc, se bucură sau plâng şi îşi merită pe deplin numele de Om. Cred că v-am mai spus, domniile voastre, că deviza mea, de un timp încoace, este „Nihil sine Deo”, dar abia acum am ajuns acum să o înţeleg şi să o aplic pe deplin. Legat de această înţelegere, de credinţa ce sălăşluieşte în sufletul fiecăruia şi de manifestarea ei, ar fi foarte multe de spus, dar nu o să încep acum să-mi spun părerea despre acest subiect, pentru că astăzi mi-am propus altceva şi anume să merg cu domniile voastre în trei locuri minunate în care aproape că simţi cum mâna Domnului ţi se aşează pe umăr şi îţi aduce pace şi linişte în suflet. Aceste trei locaşuri de cult se spune că formează (şi eu cred că nu întâmplător!) un triunghi echilateral, cu laturile de 20 de kilometri.
          Prima aşezare, Mănăstirea Corbii de Piatră, se află cam la jumătatea distanţei dintre Câmpulung şi Curtea de Argeş, în Domneşti fiind un drum spre Corbi pe care se poate ajunge la ea. A doua, Mănăstirea Nămăieşti, este la câţiva kilometri la nord de Câmpulung Muscel, pe partea stângă a şoselei care duce spre Braşov. În sfârşit, în al treilea colţ al triunghiului, se află Mănăstirea Cetăţuia lui Negru Vodă, pe şoseaua dintre Câmpulung şi Târgovişte, în satul Cetăţeni. Toate trei sunt biserici rupestre, vechi şi foarte rar întâlnite în Europa. Sunt asemănătoare cu cele de la Capadocia, cu unica şi uriaşa diferenţă că turcii le-au inclus în circuitul turistic, în traseele pelerinilor, ei ştiu să le pună în valoare, pe când noi, nu. Mănăstirea Corbii de Piatră, numită la început „Schitul din Jgheab” este aşezată într-un loc absolut superb, în satul Jgheaburi, comuna Corbi.
           Nu se ştie prea bine ce a fost acolo înainte (sunt speculaţii cu privire la un fost altar de sacrificii aparţinând dacilor, dar eu nu vreau să intru în astfel de amănunte ce interesează mai mult pe căutătorii de mistere şi senzaţional) şi nici de când există cu adevărat, datele documentare pornesc din anul 1512, când monahia Magdalina, stăpâna moşiei Corbilor şi mătuşa lui Neagoe Basarab, reînfiinţează locaşul, făcând aici o mănăstire de călugăriţe. Lângă biserica săpată în gresia muntelui se află, tot săpat în stâncă, un fel de tribunal în aer liber unde se pare că domnitorul, autor al celebrelor „Învăţături ale lui Neagoe Basarab către fiul său, Teodosie”, făcea judecată publică, rezolvând cu înţelepciune şi străşnicie problemele supuşilor săi. Hramul acestei mănăstiri a fost, la început, „Adormirea Maicii Domnului” şi, după scurtă vreme de la înfiinţare, ea a devenit (poate din cauza condiţiilor aşa de dure de trai de acolo) locaş pentru călugări.
          Ce este interesant, ce o face uimitor de unică nu este numai modul cum a fost săpată în stânca dură, nici că a fost prima mănăstire de maici atestată, de la noi din ţară, nici chiar faptul că a avut, la început, două altare, ci pictura interioară, despre care specialiştii spun că a fost făcută, în cel mai pur stil bizantin, pe la mijlocul secolului al XIV-lea (despre această măiastră pictură şi despre aşezarea pitorească a mănăstirii vorbeşte şi Paul de Alep în una din scrierile sale). În anul 2003, aici, la Corbii de Piatră, s-a reînnodat firul vieţii monahale, întrerupt atâta amar de vreme, fapt ce nu poate decât să ne bucure şi să ne dea speranţa că acest aşezământ va cunoaşte preţuirea ce i se cuvine. Dacă vreţi să aflaţi mai multe (eu nu am vrut decât să vă reamintesc câte ceva despre această bijuterie din stâncă ce poate sta la loc de cinste între bisericile rupestre din lume), puteţi intra pe www.corbiidepiatră.ro, un site al mănăstirii. Se putea oare să nu pătrundă tehnologia modernă chiar până şi în locurile acelea care par să fi rămas ca la începuturile firii? Sigur că nu. Dar într-un fel este bine că a pătruns acolo, căci altfel mulţi dintre noi nici nu ar avea de unde şti că au lângă ei aşa o comoară. Eu nu am mai fost la Mănăstirea Corbii din Piatră de vreo patru ani, aşa că nu ştiu multe noutăţi. În cele trei, patru drumuri făcute acolo, cu prieteni sau cu rude (pe care i-am dus acolo ca într-un fel de pelerinaj) am rămas cu aceeaşi senzaţie acută că acolo timpul stă pe loc, că piatra aceea cu nişte forme ciudate încrustate în ea e aşa de plină de istorie, încât mi se părea de-a dreptul o impietate să calc pe ea.
     Cred că o să mă opresc aici, astăzi. E bine să o luăm uşurel şi să purcedem la un alt drum într-un alt „episod” al „Colecţiei" mele. Data viitoare vom merge să ne închinăm la Mănăstirea Nămăieşti, iar mai apoi vom urca spre Mănăstirea Cetăţuia. Sper să mă însoţiţi, domniile voastre, iar eu vă asigur că, după aceea, toţi o să ne simţim mult mai bine, mult mai aproape de Dumnezeu. Aşa că acum vă spun la bună vedere sau, ca să fiu mai în tema scrierii, Doamne ajută!