Gânduri despre Cimitirul Vesel de la Săpânţa

              Un alt loc special, pe care îmi doresc mult să-l văd, este Cimitirul Vesel de la Săpânţa. Aşa că, haideţi împreună cu mine, domniile voastre, să vizităm acest loc unic şi care, cred eu, nu se putea ivi altundeva decât la noi, la români. Numai noi puteam moşteni de la strămoşii noştri daci atitudinea asta total nepăsătoare, uneori chiar veselă, în faţa morţii. Nu am să insist asupra acestui aspect pentru că domniile voastre cunoaşteţi, cu siguranţă, faptul că dacii considerau moartea ca pe o trecere spre un loc mai bun, aflat lângă zeul lor, lângă Zamolxis, deci se veseleau în prezenţa „celei cu coasa”, de care toţi ceilalţi se temeau. Ştiţi, de asemenea, că există dictonul care spune că: „La lumina soarelui şi cimitirul pare mai vesel”. Ei bine, cimitirul acesta, care a făcut cunoscută în lumea întreagă comuna Săpânţa, nu trebuie văzut pe vreme însorită pentru a părea mai vesel, el este vesel. E vesel datorită coloritului crucilor mari de lemn sculptat, vopsite în alb şi albastru (albastrul de Săpânţa, nu la fel de celebru ca albastrul de Voroneţ, dar urmându-l pe un meritoriu loc doi), dar mai ales datorită desenelor în culori vii, ce înfăţişează scene din viaţa satului şi, în primul rând, e vesel datorită modului cum sunt scrise epitafurile pe cruci.

 Cimitirul Vesel de la Săpânţa este unic în Europa şi cred că şi în lume. El spune mai multe despre noi, românii, decât orice laudă deşănţată a agenţiilor de turism sau orice minciună electorală. El ne arată aşa cum suntem, plini de vicii, atestă o filozofie de viaţă şi un mod, destul de curajos, de a privi moartea. Cimitirul a fost creat, cam prin 1935, de către artistul popular, pictor, sculptor şi poet, Stan Ioan Pătraş, care a făcut prima cruce cu un epitaf comic. Astăzi, păstrându-se tradiţia aceasta, sunt peste 900 astfel de cruci în cimitir, iar oamenii din lumea întreagă vin să le vadă, încântaţi de textele scrise cu atâta haz şi de imaginea de neuitat a mării de cruci alb-albastre. Toate epitafurile sunt scrise la persoana I singular şi spun ceva relevant despre omul care odihneşte în acel mormânt, despre viaţa sa, dar mai ales despre defectele sale. O să vă dau doar două exemple de epitafuri, pentru că toate sunt interesante şi hazlii şi mi-e greu să aleg. Am luat două la întâmplare, doar pentru a ne face o idee despre ce vom avea de citit. Iată-l pe primul:

„Aici eu mă odihnesc

Ion Griguţă mă numesc.

Pân’ pă lume am trăit,

Tot cu pipa am duhănit

Şi de lucru m-am ferit”(...)

 

      Iar al doilea epitaf pe care l-am ales este, cred eu, şi mai reuşit, de un comic irezistibil, şi ne redă o întreagă tipologie umană, pornind de la atât de celebrul şi antagonicul tandem soacră-ginere:

„Sub această cruce grea

Zace biata soacră-mea.

Trei zile de mai trăia

Zăceam eu şi cetea ea!

Voi care treceţi pă aici

Încercaţi să n-o treziţi,

Că acasă dacă vine

Iară'i cu gura pă mine...”

        Aceasta a fost călătoria de astăzi. Ceva mai scurtă, dar plină de învăţăminte, sper eu. Bine, eu recunosc că nu vom putea avea, la rândul nostru, aceeaşi atitudine detaşată în faţa morţii cum am văzut la cei ce odihnesc în Cimitirul Vesel, asta cere mult exerciţiu. Şi răbdare. Şi înţelepciune. Dar măcar vom încerca. Astfel, atunci când momentul va veni, ne vom revedea viaţa, vom trage concluzia că nu am trăit chiar degeaba şi vom lăsa, undeva, într-un sertar, un epitaf comic ce ne va fi pus pe cruce. Eu am început să mă gândesc deja la el. Ei, ca să nu termin în registrul ăsta sumbru, am să vă transcriu în continuare o mică anecdotă, ca să fim în temă:

„Ardeleanul Ion intră în crâşma din sat cu o figură tristă. Văsălie îl întreabă:

- Da’ ce-ai, mă?

- Eh, mi-o murit soacra...

Se lasă un moment de tăcere, apoi Văsălie zice, liniştit:

- No, nu cred să hie adevărat, zâşe şi el aşe, să ne facă invidioşi!

       În episodul următor o să vă invit în a treia călătorie, sper eu tot interesantă, iar pe urmă aş vrea să dedic vreo câtorva articole unor chestiuni cât se poate de reale, ca să mai coborâm un pic şi pe pământ, domniile voastre, că şi imaginaţia în exces poate „dăuna grav sănătăţii”, nu?

Gânduri spre o altă călătorie imaginară...

        Am avut timp, în lunga iarnă care a trecut, să citesc mult. Cititul nu o să îmi lipsească şi n-o să mă plictisească niciodată, iar dacă mai şi învăţ ceva din ceea ce citesc, nu doar o să caut a folosi lectura ca mijloc de divertisment (cum sunt adesea tentată), atunci aceasta e şi mai de folos pentru mine. Dar paradoxul în ceea ce mă priveşte este că, citind tot mai mult şi găsind lucruri tot mai interesante, îmi vine din ce în ce mai greu să scriu, la rândul meu, câte ceva. Adică, scriu, dar cu teamă. Nu e falsă modestie, nu e orgoliu fără rost, este pur şi simplu ceea ce gândesc. Nu mai îndrăznesc să aştern ceva pe hârtie deoarece, în comparaţie cu cele scrise de alţii, rândurile mele mi se par cam puerile, pline de truisme şi, uneori, lipsite de inspiraţie. Plăcerea mea, pe care o cultiv şi prin aceste articole, de a-mi împărţi cu alţii gândurile, poate fi unilaterală, mă tem mereu că ceilalţi nu găsesc nimic interesant în ceea ce îmi trece mie prin minte. Dar o să-mi mai asum o dată riscul.

      În episodul de faţă, cu voia domniilor voastre, o să vă duc în trei locuri din ţara noastră. Am să las, pentru moment, destinaţiile din exotica şi fascinanta Asie (v-am invitat în Japonia, în Coreea de sud şi gândeam ca viitoare destinaţii Tibetul, China, India şi Siam/Thailanda) şi am s-o pornesc acum, împreună cu dumneavoastră, pe plaiurile frumoase ale României. Şi asta nu dintr-o pornire patriotardă, ca la personajele lui Caragiale, de a mă lăuda cu „ţărişoara mea”, ci pentru că, într-adevăr, sunt şi la noi locuri minunate. Dar eu rămân la părerea mea, că România ar avea mult de câştigat dacă nu ar fi locuită. Nu de noi, în orice caz. Dar să revin la călătoria noastră. Sunt trei locuri unde eu nu am ajuns încă, aşa că, până o să le vizitez de-adevăratelea, haideţi, domniile voastre, să le vizităm cu gândul.

 Primul loc este Delta Dunării. Ştiu că, mai mult ca sigur, domniile voastre aţi fost deja în Deltă. Dar îmbarcaţi-vă, vă rog, şi cu mine, să zicem pe hotelul plutitor numit „Serano”, şi haideţi să o pornim dis-de-dimineaţă, pentru a putea vedea şi răsăritul soarelui, în călătoria noastră de descoperire a frumuseţilor Deltei. Delta Dunării, pământ românesc de o frumuseţe nepământeană, şi-a început formarea acum vreo 13.000 de ani şi această formare, ca la începutul lumii, continuă şi astăzi. Aici, pe cei 2.681 de kilometri pătraţi ai Deltei, trecuţi în anul 1990 de către UNESCO în rândul rezervaţiilor biosferei, sunt aproximativ 1400 de specii de copaci şi de plante, vin şi pleacă vreo 320 de specii de păsări şi se pot pescui cam 160 de feluri de peşti. Există aici treizeci de ecosisteme, dintre care numai unul, stuful, ar putea îmbogăţi, nu numai pe lipovenii săraci ce au mai rămas prin Deltă, ci întreaga Românie. Din păcate, nimeni nu se ocupă de această problemă, guvernanţii fiind ocupaţi să se îmbogăţească pe căi ilicite, cu furtişaguri şi înşelăciuni.

      Mergem în continuare pe meandrele canalelor, admirând nuferii, cormoranii, gâştele şi raţele sălbatice, pelicanii, întinderile de stuf, florile crescute în cele mai bizare locuri,totul fiind învăluit într-o linişte ciudată, cu aură de mister. Din loc în loc, au început, timid, să apară pensiuni pentru turiştii români şi străini ce doresc să cunoască Delta. Nu ne oprim la acestea, noi vrem să vedem Delta aşa cum este, fără îmbunătăţiri. Lipovenii, când acostăm în unul din satele lor, ne învaţă să pescuim şi în vocabularul nostru apar cuvinte ca ghiol, cherhana, lotcă, setcă, plaur...

 Deşi nu reuşim să prindem decât nişte peştişori, cărora le-am dat drumul înapoi în apă, gazdele ne invită la celebra ciorbă pescărească, ce trebuie, neapărat, fiartă cu apă din Dunăre, cu diferite sortimente de peşte, doar de pescari ştiute. La mireasma ciorbei se adaugă fumul de la focul de sub ceaun şi, când mâncăm din ea, are un gust ce nu se poate exprima în cuvinte. De fapt, cuvintele nu pot exprima mai nimic din sentimentele ce te cuprind hălăduind pe acel pământ ce pare ca la începuturile firii, unde sunetele, mirosurile, lianele, vegetaţia luxuriantă te fac să te crezi la tropice, unde stufărişul şi păpurişul des fac loc deodată unui imens luminiş, populat cu păsări multicolore. Sufletul este încântat de atâta frumuseţe şi unicul gând care îţi vine în minte atunci este că te vei întoarce aici şi la anul. Îmi pare rău, domniile voastre, dar şi călătoria noastră se va termina acum. Nu o să mă ţin de planul meu de la început şi o să las pentru următoarele episoade celelalte locuri unde voiam să vă propun să mă însoţiţi. Mă gândesc să nu vă plictisiţi şi apoi, ne trebuie ceva timp pentru decantarea emoţiilor pe care ni le-a produs Delta, cu toate splendorile ei.

Gânduri ce fac "mea culpa"!

     Cred că renunţ să mai pun vreun moto, oricât de mult aş dori asta. Nu reuşesc să-l scriu în aşa fel încât să nu apară ca cel din postarea trecută. Ei, mai am vreme să mă obişnuiesc cu subtilităţile astea ale "pusului în pagină". Important este, cred eu, să ai ce să pui acolo, pe pagina albă, dar pentru mine, ca profesoară ce mă aflu,  contează şi cum se aşează textul. Ca să nu mai vorbesc de cât mi-e de necaz când mi se strecoară în ceea ce scriu o greşeală, de exprimare sau de gramatică. De aceea, o dată pentru totdeauna, fac acum "mea culpa". Da, mai greşesc, da, nu sunt perfectă, da, mă grăbesc, scuze! Sunt conştientă că nu citesc prea mulţi ce scriu eu aici, dar eu vreau să le placă ceea ce citesc. M-am uitat şi eu, la întâmplare, pe alte bloguri, şi, drept să spun, m-am cutremurat de-a dreptul din cauza a ceea ce-am citit în unele dintre ele. Dar, fiindcă tot suntem la scuze, poate eu sunt de vină, că nu le-am citit pe cele care merită. Dar ce-am citit, m-a pus pe gânduri, atât ca formă, cât şi ca fond. Ca să-l mai citez o dată pe Caragiale, "genii bune ale venitorelui României", cum pot unii să scrie aşa nişte aberaţii?!

 

Gânduri ca un impromptu

                                                      MOTTO:

                         "Fericirea cuprinde cinci părţi. O parte este a lua

                           hotărâri bune; a doua este a avea simţuri bune şi

                           sănătate trupească; a treia este reuşita în ceea ce

                           întreprinzi; a patra este reputaţia bună printre

                           oameni şi a cincea este abundenţa de bani şi de

                           bunuri folositoare pentru viaţă".

                                                                                       Platon
    

       Ei bine, de asta nu suntem noi, oamenii, niciodată pe deplin fericiţi. Pentru că nu avem toate aceste componente ale fericirii, aşa cum le vede Platon. Pentru că, domniile voastre, sau nu luăm hotărâri bune, sau nu suntem sănătoşi, sau avem nereuşite după nereuşite, sau ne pierdem buna reputaţie, sau suntem săraci. Şi dacă, prin absurd, sunt muritori care le au pe toate, îi loveşte mai ştiu ce spleen, sau vor mai mult, şi astfel strică totul... 
      Dar, în general, chiar nu le putem avea pe toate. Sau, poate, putem, dacă ajungem la înţelepciunea de a ne găsi fericirea în lucruri mărunte, care par neînsemnate, dar care ne fac, pentru o clipă, să uităm de multele noastre neîmpliniri. Aceste mici fericiri, pe care uneori le ignorăm căutând Fericirea, şi care ne luminează ziua şi ne apropie de un loc unic, mirific, unde ne simţim minunat!