Triste gânduri...

     Pe lângă colecţia de gânduri (care, presupun eu, există în mintea oricărui om), fiecare dintre noi are şi o aşa-zisă colecţie de persoane, mai mult sau mai puţin apropiate. Şi le numim rude, amici, suflete pereche, cunoştinţe, colegi, prieteni, duşmani, vecini, oameni dragi etc. Viaţa mea (pe care eu o văd ca pe o uriaşă sală de cinema), aşa de sărăcită în ultimul timp, prin dispariţia unor apropiaţi, a unor rude, a mai căpătat un loc gol. Mircea Stănescu, un fost coleg de muncă şi, aş îndrăzni să zic,un bun amic, a plecat pe drumul-cel-fără-de-întoarcere.

    Era un tip cu un uriaş simţ al umorului, un citadin prin excelenţă, îi plăceau cărţile bune, filmele bune, băuturile fine, îi plăcea să fredoneze din "Beatles", îi plăcea Viaţa, în general. Eu îi ziceam "Maître", pentru că mereu aveam ce învăţa de la el. Nu ştiu dacă am reuşit să-l cunosc sau, mai bine zis, să-l înţeleg pe deplin, dar avea un loc în "sala mea de cinema". Acum s-a dus, cuvintele, devenite fără sens, nu mă ajută să-mi exprim cum trebuie regretul, am rămas cu mintea golită de gânduri, doar cu o întrebare, absolut retorică: "De ce, Maître?"

Gânduri despre Hallyu

                                                                         Motto: Coreea, mon amour
                                                                                     (Hangug, dae salhang!)

Am parafrazat titlul faimosului film (adică, era faimos în timpurile imemoriale ale tinereţii mele) al lui Alain Resnais, „Hiroshima, mon amour” şi am pus ca motto al articolului din acest număr cuvintele „Coreea, dragostea mea”, încercând chiar şi o traducere a lor, cu ajutorul lui Google. Bineînţeles că mă refer aici la Coreea de Sud, căci „dulcele” trai comunist din partea de nord a Coreei l-am gustat, conform îndemnului din celebra zicală „Vrei nu vrei, bea, Grigore, agheazmă” , aproape o jumătate de secol, chiar aici, pe plaiurile noastre mioritice. M-am gândit mult la destinul coreenilor şi mă îndurerează că ei trăiesc atât de tragic separaţi, şi asta din cauza unei ideologii (cea comunistă) care şi pe noi, românii, aproape ne-a nenorocit, ne-a mutilat sufleteşte.

    De fapt eu sunt acum în starea aceea pe care poate v-o mai amintiţi şi domniile voastre, starea aceea pe care aş numi-o „de îndrăgostire”. Şi noi avem, în română, nişte expresii legate de starea asta (a fi îndrăgostit lulea, a fi înamorat), dar în engleză şi în franceză sunt mult mai exacte şi, totodată, mult mai metaforice (falling in love, tomber amoureux). Ei bine, asta e starea mea acum vis-à-vis de Coreea. Mă îndrăgostesc. Şi de aceea, vreau s-o cunosc, vreau să aflu cât mai multe despre ea, despre istoria ei, despre oamenii ei, despre obiceiuri, despre mâncare, despre cultură, despre viaţa ei de zi cu zi. Nu ştiu dacă vă mai amintiţi, dar acum câteva luni v-am luat cu mine, domniile voastre, şi v-am dus în Coreea de Sud. Nu ştiu cât de mult v-a plăcut acea călătorie şi nu ştiu dacă mai vreţi să mergeţi încă o dată acolo, dar eu îmi iau valiza cu gânduri şi plec. Şi voi continua să călătoresc cu gândul acolo, în partea aceea de lume, până când va veni momentul potrivit să călătoresc şi aievea. (Ei, mă mint şi eu frumos, pentru că ştiu, ca şi domniile voastre, desigur, că e bine să gândim pozitiv, şi că puterea gândului e extraordinar de mare, şi că dacă îţi doreşti ceva din toată inima se îndeplineşte, dar...)

    V-am mai spus de la ce a pornit această îndrăgostire a mea: de la nişte seriale coreene, toate cu subiect istoric pe care TVR1 a avut fericita inspiraţie să le difuzeze de vreo doi ani încoace. De la aceste seriale (denumite generic k-drama) a pornit de fapt şi fenomenul denumit „Hallyu” („Valul coreean”), un succes nemaivăzut al culturii coreene în rândul populaţiei tinere, a intelectualilor, a populaţiei din clasa mijlocie din toată Asia, Orientul mijlociu, cele două Americi şi, mai nou, din Europa. Şi succesul acesta de pe planul cultural, cu sprijinul şi la îndemnul guvernului coreean, s-a răsfrânt şi pe plan social şi economic, ceea ce e de admirat. Deci, într-o lume inundată de violenţă, ură, lăcomie, corupţie, o lume care se închină doar Banului, apar deodată nişte filme unde se aplică precepte confucianiste cum ar fi: iubirea, respectul pentru tradiţii şi pentru trecut, familia, onoarea şi patriotismul. Normal că lumea reală este total „dată peste cap”. Coreenii i-au numit pe actorii (ce au devenit celebri tocmai datorită acestor filme şi seriale) „ambasadori ai culturii”, au transformat locurile de filmare ale serialelor istorice (adică palatele, curţile regale construite de la temelie sau cele vechi, restaurate) în atracţii turistice şi astfel au reuşit ca, pe lângă câştigul moral şi de prestigiu, să aducă economiei naţionale milioane în plus.

    Haideţi să ne pregătim şi să pornim. Astăzi doar o să plecăm cu avionul din Bucureşti şi o să ne oprim pe aeroportul Incheon, la 52 de kilometri de Seul. Ora Coreei de Sud este cu nouă ore în plus faţă de GMT. Aeroportul este imens şi, până ne vom dezmetici un pic (diferenţă de fus orar, oboseală şi, vorba lui Nenea Iancu Caragiale, „înghesuială mare, monşer”), o să încercăm să ne facem un plan. După ce ne luăm bagajele, o să bem o cafea şi o să vedem cum ajungem la Seul. Şi ce vom vizita pe urmă. Căci asta-i frumos la călătoriile imaginare, nu sunt deloc previzibile. Deci, suntem pe aeroport şi vom ajunge, cam peste două ore, în capitala Coreei. Asta, data viitoare. Astăzi vă las, vă fac o plecăciune respectuoasă şi vă spun „annyeong” (la revedere).



GÂNDURI ŞI ZICERI...

      
     În scrierea de faţă voi încerca un alt fel de călătorie: o plimbare pe aleile gândurilor altora. Voi căuta prin cărţi şi, da, trebuie să recunosc, şi pe Internet, diverse ziceri ale unor oameni mai mult sau mai puţin celebri, mai mult sau mai puţin vrednici de a da sfaturi şi mai mult sau mai puţin ascultaţi, la vremea lor. E o selecţie absolut subiectivă (ştiţi zicerea aceea, desigur, cu „nu-i frumos ce e frumos, e frumos ce-mi place mie”). Ceea ce au scris aceşti oameni, ei bine, mi-ar fi plăcut să scriu eu, pentru că am gândit exact aşa la un moment dat, ca pe urmă să descopăr, destul de surprinsă, că altcineva mi-a luat-o înainte.  
      Adevărul este că, paradoxal, cu cât ştii mai multe, cu cât citeşti despre domenii mai diferite, cu atât îţi dai seama cât de neînsemnat este ceea ce ai învăţat şi cât de multe mai ai încă de aflat. E un truism, ştiu, ce am spus acum, dar asta cred. Şi, cu toate că în vremurile pe care le trăim acum nu contează prea mult ce ai în cap, ci doar ce ai în contul de la bancă, eu mă încăpăţânez să acumulez mereu cunoştinţe (ei bine, da, trebuie să mărturisesc că vorbeşte invidia din mine, pentru că nu mă pricep să „acumulez” bani). Dar în ziua în care învăţ ceva nou, când ceva ce citesc sau ascult este pe placul meu, când îmi bucur sufletul, fie chiar şi cu admirarea unui frumos apus de soare sau a dansului jucăuş al fulgilor de nea ce cad din văzduhuri, eu una mă simt mai bogată decât cei mai mari nababi ai planetei...

      Înainte să începem călătoria printre vorbe înţelepte, o să vă spun, ca un intermezzo anecdotic legat de „tema zilei”, ceva ce am auzit nu de mult într-o reclamă. (Doamne sfinte, n-aş fi crezut nicicând că voi ajunge să citez din reclame! Şi asta pentru că am o părere foarte, foarte proastă despre inteligenţa, simţul umorului şi imaginaţia multora dintre creatorii acestora). Reclama despre care v-am pomenit era făcută pentru a sprijini programele de reconversie a forţei de muncă, ceva cu fonduri europene. Mă rog, nu asta este important, ci sloganul în sine: „Eu nu zic niciodată nu ştiu, ci nu ştiu încă”. Jos pălăria! Sintetizează, în puţine cuvinte, o întreagă filozofie de viaţă, dorinţa de a învăţa mereu şi, mai ales, curajul de a recunoaşte că nu ştii un lucru şi apoi, de a întreba, ca să te lămureşti. 
     Căci, vorba aceea, „mai bine să fii prost cinci minute şi să întrebi, decât să nu întrebi şi să fii prost toată viaţa”. O să recurg (din nou!) la înţelepciunea asiaticilor. Ei au trăit de ceva milenii pe Pământ şi au avut vreme destulă să înveţe din greşeli şi să-şi creeze o cu totul altă filozofie. Dar nu numai din înţelepciunea lor o să citez, bineînţeles. Şi, domniile voastre, dacă îmi permiteţi, o să vă prezint zicerile acestea înţelepte sub forma unui acrostih ce întruchipează o urare, mi se pare mai interesant aşa:
 „O compasiune adevărată nu înseamnă milă, ci este preocuparea faţă de toţi ceilalţi”.
             (Dalai Lama)
 „Ziua bună se cunoaşte de dimineaţă”.
            (Proverb românesc)
 „Inima are raţiuni pe care raţiunea nu le cunoaşte”.
            (Blaise Pascal)
 „Bună este orice zi, dacă nu, la ce bun să ne mai trezim?”
            (W. Shakespeare)
 „Unii tac din înţelepciune, alţii tac din prostie, dar oricum ar fi, tăcerea lor vorbeşte”.
           (Dimitrie Cantemir)
 „Nu trebuie să fii trist că nu ai fost remarcat, să fii trist că nu ai făcut nimic remarcabil”.      
           (Confucius)
 „Atât norocul, cât şi neşansa creează nelinişte şi frică”.
           (Lao Tze)

     

      Eu mă voi opri aici astăzi, căci după asemenea vorbe înţelepte, ce aş mai putea adăuga? Vă aştept, domniile voastre, să ne întâlnim în gând şi-n gânduri cât mai curând.