Gândurile, nişte hazuri de necazuri

     Mă gândeam deunăzi, cu oarece nostalgie, recunosc, la puzderia de bancuri de dinainte de 1989, mai cu Bulă, mai seci, mai din ălea spuse pe şoptite unora în care aveai maaare încredere (şi care, pe urmă, aflai că te-au turnat la activistul de partid sau, şi mai grav, la Securitate...), bancuri care, pe atunci, aveau farmecul frisonant al unei pseudo-ilegalităţi. Şi care mai apoi, după 1990, au cam dispărut, aş zice. Ce, chiar nu mai avem umor? 
     Şi iată că reîntâlnesc ieri o zicere care m-a făcut să râd zile în şir, săptămâna asta, de câte ori mi-am amintit-o. Nu mai ştiu când am citit-o prima oară, dar e de milioane. Şi e un adevăr vechi, de când lumea. A spus-o Ion Creangă şi zice aşa: "Ştiu că sunt prost, dar când privesc în jur, prind curaj!" Aş zice că forma pentru feminin e la fel de valabilă. Este, de fapt, opusul a ceea ce credem, mulţi dintre noi (uneori, absolut eronat!), despre noi, în relaţie cu "ceilalţi". În sensul că proştii sunt ceilalţi. Şi, mulţi dintre noi, greşim. Dar, dincolo de umorul de netăgăduit al zicerii, este un adevăr trist: dacă uneori chiar suntem proşti, noi singuri ne impunem limitele, nu ceilalţi. Pentru că prostia nu e contagioasă...