Iată-ne, domniile voastre, într-un nou an. Anul 2011. Ce e frumos, dar şi înfricoşător totodată e că nu ştim ce ne rezervă nouă acest nou an. Poate fi bun, poate fi mai rău ca acela pe care l-am „îngropat”, noi toţi sperăm câte ceva şi ne rugăm să se împlinească. Şi nu putem face nici consideraţiuni generale, pentru că fiecare va avea împlinirile şi eşecurile lui, se va bucura sau va suferi, deci anul nu va fi deloc la fel pentru noi. Bine, pentru noi, românii, cred că nu va fi un an prea grozav, pentru că... Dar nu, nu o să vorbesc despre asta, căci înseamnă să-mi aduc aminte de Băsescu şi de „păsăricile” lui (cuvântul este în sensul cel mai figurat cu putinţă), de netrebnicul guvern Boc, de „moguli”, de scumpiri, de aşa-zisa politică ce se face pe la noi şi nu are rost să mă enervez încă din ianuarie, o să tot am timp de-a lungul anului.
Plănuiam ca acest articol să apară în revista noastră (adică "Pietrele Doamnei" din Domneşti) în ianuarie, dar dacă va fi în februarie este la fel de bine, pentru că, pasionată cum sunt de tot ce înseamnă Japonia, Coreea de sud şi (mai moderat) China, or să fie potrivite slovele mele cu Anul Nou de la ei, adică cu cel care începe pe 3 februarie şi care va fi Anul Iepurelui de Metal. Anul nou chinezesc începe pe data când Luna Nouă este în Vărsător, nu ştiu de ce, mai am încă de studiat pe tema asta. Şi mai am multe de studiat despre geografia, istoria şi fascinantele obiceiuri ale acestor popoare. Aşa că vom mai călători, în curând, prin acele părţi. Împreună, căci nu se poate să nu împărtăşesc şi cu domniile voastre ceea ce descopăr.
Trecerea dintr-un an în altul (după calendarul nostru, bineînţeles) m-a găsit pe malul mării, la Constanţa. Ştiţi desigur, domniile voastre, că se spune că e bine să te duci în locuri unde nu ai fost niciodată şi să faci lucruri care să te scoată din rutina zilnică. Ei bine, anul acesta am fost la mare şi iarna, invitată fiind de fratele meu şi de cumnata mea să petrec cu ei Sfintele Sărbători. Şi a fost minunat. Marea în timpul iernii e superbă, e calmă, are o nuanţă de smarald şi este mult mai curată decât vara. De fapt, acolo iarna în decembrie şi la început de ianuarie a fost mai degrabă ca o toamnă ceva mai rece. Eu am văzut deci marea în ipostaza ei liniştită, dar pot să-mi imaginez că în timpul furtunilor îşi arată ea şi faţa aceea înfricoşătoare, cu valuri înalte, cu vânt puternic şi ţărmuri pline de gheaţă. Pe urmă, pe la începutul lui ianuarie, am văzut pentru prima oară în viaţa mea cum arată un vapor. De aproape. Fratele meu m-a luat pe nava unde este comandant şi aşa am putut vedea prova, pupa, tribordul şi babordul unei nave, am fost în cabina de comandă şi pe punte. Mi-am dat seama cu stupoare cât de livreşti erau cunoştinţele mele despre vapoare şi navigat (adică, cele din lecturile copilăriei şi adolescenţei, pornind de la Jules Verne, trecând prin celebra „Toate pânzele sus” a lui Radu Tudoran şi sfârşind cu romanul lui Herman Wouk, „Revolta de pe Caine” sau cu ecranizările romanului lui Sir John Barrow, „Revolta de pe Bounty”, atât cea cu Clark Gable în rolul principal, revoltatul Christian Fletcher, precum şi cea mai recentă, cu Mel Gibson).
Am văzut câtă răspundere implică navigatul ăsta, cât de responsabil este un comandant pentru nava şi oamenii lui, cum se creează acea legătură insesizabilă şi trainică între echipaj şi vapor. Am auzit de la fratele meu relatări ale unei reale traversări a Mării Negre în plină furtună, (o furtună care şi pe el, vechi „lup de mare”, îl impresionase) sau ale diverselor probleme ce apar în timpul trecerii pe la Bosfor şi am realizat, încă o dată, că celebra zicere cu "viaţa bate filmul" se confirmă, este mai mult decât adevărată.
Deci consider că în decembrie şi ianuarie am văzut ceva nou, am învăţat ceva nou, am descoperit pentru a mia oară că cititul te ajută enorm în viaţă, dar îţi şi crează o percepţie uşor edulcorată sau alteori exagerată a realităţii şi că trebuie să mai încep să fac şi călătorii adevărate (dar apropo de asta, în următorul episod al „Colecţiei...” vă voi duce, tot cu gândul, prin nişte alte locuri minunate, pentru că acum, cu iarna care a venit – mai târziu, dar a venit - peste noi, nu mai e de plecat pe drumuri reale, nu?). Doar că voiajele imaginare, e drept, nu au fiorul acela dat de trăirea în fapt a unor întâmplări şi de vederea cu ochii tăi a unor locuri minunate. Şi am mai experimentat ceva nou în perioada aceasta: după ani de solitudine (vedeţi, domniile voastre, că nu spun singurătate, mi se pare un sinonim ceva mai trist) m-am găsit, pentru mai multă vreme, în mijlocul unor oameni care-mi sunt dragi şi cărora îndrăznesc să spun că şi eu le sunt dragă. Periplul meu hibernal (în care cu greu m-am lăsat convinsă să pornesc, că preferam să hibernez, ca de obicei) a început la Câmpina, unde mi-am vizitat o verişoară, Teia. Şi unde, cu ea şi cu soţul ei, am depănat "amintiri din copilărie" (copilăria ei, ca şi a mea, petrecându-se într-un Domneşti pe care ea îl idealizează un pic dar care eu sper să revină la gloria şi farmecul de mai demult). Şi la Câmpina, şi la Constanţa m-am regăsit, după cum v-am mai zis deja, într-o postură de mult uitată, aceea de-a-fi-împreună-cu-ai-tăi. A fost mai mult decât grozav. Bateriile mele sufleteşti sunt încărcate acum la maxim.
